De ce naționalismul nu este conservatorism

Diferite evenimente globale și naționale, cu încărcături simbolice speciale, au produs îngrijorări în societatea românească a ultimilor ani și au accelerat  încercările de organizare a naționalismului politic. O parte din acesta dă semne de autonomie și vine cu intenția sinceră de a oferi o alternativă patriotică și mai puțin coruptă la ultimele guvernări, dar fără a realiza o introspecție adevărată, pentru a-și marca propria identitate doctrinară, plusurile și minusurile reale. Alții doar pozează în grupări naționaliste, pentru a profita de trend,  încercând ocuparea acestui segment ce poate aduce voturi facile de la o populație disperată de traiul în realitatea imediată. În al treilea rând, constatăm că, în mod firesc, există naționaliști duri chiar în partidele parlamentare, fie pe stânga fie pe dreapta eșicherului politic. Autonomia naționalismului românesc față de cele trei mari curente politice universal recunoscute – socialism, liberalism si conservatorism – este și nu este o ciudățenie cu forme autohtone, ținând cont de specificul moștenirii noastre politice din deceniile și secolele trecute.

De multe ori, membri ai acestor facțiuni naționaliste preferă să se prezinte în societate în calitate de conservatori, dorind astfel să se pună sub  umbrela unei mari doctrine, cu o respectabilă tradiție intelectuală. Doar că aceasta e o asociere forțată de identitate. Să spunem din start că între naționalism și conservatorism pot exista anumite puncte comune, care derivă din importanța dată trecutului și din valorile tradiționale pe care intenționează să le apere. Dar, în același timp, există falii doctrinare de proporții, diferențe practice și preferințe pentru politici publice care nu se intersectează deloc. Dacă le privești dinspre stânga, poți forța discursul spunând ca sunt asemănătoare, dacă le privești dinspre dreapta poți sesiza diferențe majore între moderație, respect pentru ordine, tradiție și domnia legii, pe de o parte, agitație, demagogie și teme panicarde induse în societate, pe de cealaltă parte.

Cele mai importante deosebiri între naționalism și conservatorism, în România, sunt următoarele:

• Naționaliștii nu fac referiri la literatura conservatoare occidentală, nu uzează de teme, idei, carți și autori conservatori consacrați. Distanțarea de acestea, de fapt, e cea care nu permite modelarea minții naționaliste în sens clar conservator. Există foarte puține cazuri în care unele teme dragi naționalismului sunt întărite cu argumente din literatura conservatoare. Adoptarea ideilor conservatoare, de fapt, ar goli de conținut fondul și direcția naționalismului autohton, smulgându-i tocmai cele mai dragi teme.
• Conservatorismul și naționalismul s-au format plecând de la proiecte politice și baze conceptuale complet diferite, chiar dacă, de-a lungul timpului, uneori, ele s-au și intersectat. Naționalismul a fost unul din copii adorați și teribili ai Revoluției Franceze, pe când conservatorismul a fost o reacție aristocratică și mai apoi intelectuală la ritmul alert al schimbării sociale și desacralizării societății.
• Naționaliștii sunt pentru un stat puternic, intervenționist, cu mare funcție de control în societate, iar principiul forte al conservatorismului – limitarea puterii politice – le apare ca o slăbiciune reală.
• Naționaliștii preferă statul puternic centralizat, controlat în totalitate de la centru și privesc cu neîncredere ideea descentralizării și promovării localismului, mult îndrăgită de conservatori.
• Naționalismul pune națiunea mai presus de persoană, urmărește iluzia gloriei naționale și înțelege prea puțin din ideea de comunitate (mică, locală, regională), pe care se bazează conservatorismul. Totuși, conservatorismul prețuiește națiunea pentru că este capabilă să pună în valoare inițiativele cetățenilor, loialitățile și obiceiuri locale, memoria comună și proiectele de viitor.
• Naționalismul este în mod instinctual pentru uniformizare și nu pentru diversitate. Adeseori este deranjat de modul în care se manifestă minoritățile naționale, exagerează acțiunile lor identitare și le folosește pe post de țapi ispășitori în diferite evenimente și tensiuni politice.
• Conservatorii consideră că naționalismul e o formă de colectivism, și îl privesc cu reticență.
• Naționalismul propune în mod demagogic predominanța elitele eroice (care, măcar teoretic, vor să se sacrifice pentru țară) și privește de sus ideea elitelor responsabile, agreată de conservatori.
• Naționaliștii admiră mișcările și personalitățile de forță (Mișcarea Legionară, mareșalul Antonescu, Nicolae Ceaușescu), care pot interveni radical și decisiv în societate. Au nevoie de salvatori providențiali. Conservatorii se pronunță ferm pentru pluralism democratic, evoluție politică firească, partide politice clasice și limitarea puterii guvernelor.
• Naționaliștii induc permanent temeri în societate, exagerând puternic cauzele, desfășurarea și efectele unor fenomene sociale și politice. Acestea sunt prezentate oamenilor drept catastrofe iminente. Oamenii sunt îndemnați să facă o preocupare zilnică (precum cei din stânga radicală) din implicarea față de aceste presupuse pericole grave care s-ar abate asupra lor. În schimb, conservatorii îndeamnă la reacții moderate, dar ferme, în fața Conservatorismul se prezintă ca o doctrină a experienței, echilibrului, ordinii și justiției, evitând radicalismele și experimentelor sociale.
• Naționalismul promovează o tendință spre un suveranism abstract, din neînțelegerea detaliilor fine ale jocului politic intern și extern și din necunoșterea în amănunt a rolului instituțiilor politice. În loc să vadă că statul român deține (teoretic deține, problema fiind că nu uzează de ele) toate instrumentele pentru a pune capăt corupției și neprofesionalismului proastei guvernări, naționaliștii se pronunță adesea pentru o ordine în autarhie. Observăm reticență față de alianța cu Vestul, retragerea în matricea culturală românească, rușinea de a face apel la valori sau instituții occidentale și iluzia de  a întrona ordinea uzând doar de voința politică a naționaliștilor. Conservatorismul propune legături firești cu marile civilizații vecine, o alianță politică cu Vestul și înnoirea culturii române prin deschiderea către universalitate.
• Economic vorbind, există o tendință naționalistă de a vedea nu corupția punctuală și unele interese de firmă, ci capitalismul în sine, democrația sau statele occidentale, vinovate de incapacitatea României de a construi o structură economică viabilă în ultimii 30 de ani. Naționalistul culpabilizează prea puțin elitele românești corupte pentru eșecul economic repetat și, mult mai mult, capitalismul occidental.

Evident, în interiorul naționalismului politic pot coexista nuanțe și nuanțe, oamenii nu împart același tipar, unii gândesc în clișee rigide, alții sunt mai deschiși către influențe socialiste, liberale sau conservatoare. Dar, în mare, caracteristicile de mai sus sunt întâlnite frecvent în aria naționalismului românesc.

Comparațiile de mai sus pot lua prin surprindere pe mulți și în primul rând pe naționaliști. Mulți dintre aceștia, fără să se documenteze, cred, de obicei, că dimensiunea conservatoare e o simplă poveste tradiționalistă, fără contur, generoasă, și sub umbrela căreia pot încăpea multe. Dar, de la Edmund Burke la Russell Kirk și Roger Scruton, conservatorismul a devenit deja o filosofie politică și culturală destul de precisă. Cărți, reviste, proiecte, conferințe, teme și idei celebre au rafinat și au dat un suflu modern conservatorismului. El nu mai este deloc reacția pasivă față de radicalismele vremurilor, ci o alternativă vie, inteligentă și energetică, care își propune să apere frumusețea clasică a lumii noastre.

Privind în actualitate, obiectivul oricărui guvern este de a merge braț la braț cu societatea civilă, nu de a o diviza în triburi antagonice conform unor criterii legate de etnie, clasă, avuție sau sexualitate. Apartenența la același corp politic ar trebui să fie de ajuns pentru ca decidenții să caute a evita măsurile ce ar crea falii sau convulsii sociale și instabilitate. Mai mult, conservatorismul se disociază de orice abordare intelectuală sau politică ce ar dori să înlocuiască „țara mea, și la bine și la greu” cu „țara mea, și la bine și la rău”. Respectul pentru strămoși și cultivarea memoriei nu sunt același lucru cu obiediența oarbă față de autoritățile momentului sau cu cecitatea față de faptele reprobabile ale conaționalilor. (autori: Paul Nistor și Remus Tanasă)

*text publicat inițial pe Marginalia