Practica politică a acestui veac post-ideologic pare să excludă orice doctrină politică forte, preferând maleabilei, dar totuși vulnerabilei frontiere dintre stânga și dreapta, un populism indistinct, moale, acomodant. În această devenire, nu pierde stânga nivelatoare, expertă în flatarea pasiunilor joase ale oamenilor, ci dreapta, înrădăcinată într-o tradiție sprirituală, culturală și socială sub un perpetuu asediu.
Atât conservatorismul, cât și creștin-democrația se definesc în raport cu tradiția. Simplificând la extrem, aș spune că pentru amândouă tradiția este expresia unei ordini transcendente. Într-o viziune creștină conservatoare, există o strânsă legătură între ordinea firii și orânduirea societății umane. De aceea, spre deosebire de meliorismul stângii, dreapta creștină conservatoare pornește, în filosofia sa, de la acceptarea datelor naturii umane și a imperfecțiunilor relațiilor sociale care decurg din acestea, rezistând tentațiilor ingineriei sociale, care a generat atât industrializarea dezumanizantă, cât și comunismul.
Conservatorismul și creștin-democrația s-au născut ca reacții ale apărătorilor tradiției împotriva efectelor devastatoare ale Revoluției Franceze, în același timp cu stânga socialist-liberală a acelei vremi. Încă din 1789, Lamourette sau abatele Grégoire sperau să poată creștina democrația în varianta sa revoluționară, lucru care s-a dovedit, însă, imposibil. A avut dreptate vizionarul Edmund Burke, ale cărui Reflecții asupra Revoluției din Franța au trasat încă din 1790 principalele linii ale gândirii conservatoare moderne.
Trebuie spus, totuși, că în timp, atât creștin-democrația, cât și conservatorismul au oscilat sinuos între o atitudine reacționară și antimodernă de dreapta (De Maistre încarnează perfect această poziție teologică ultra-conservatoare) și una cu accente stângiste (vezi fenomenul „preoților muncitori” din Franța sau, mai subtil, neoconservatorismul american actual).
Așa cum îl văd eu astăzi, conservatorismul creștin nu poate ignora îndemnul lui Macaulay: „Reformează ca să poți conserva” și nu poate refuza în bloc modernitatea, oricât s-ar opune roadelor ei otrăvite – mă refer la pustiirea ecologică, la industrializarea și globalizarea nivelatoare, la multiculturalismul până la urmă anticultural și, mai ales, la neîncetata agresiune asupra demnității biologice, spirituale, culturale și sociale a omului. Nu putem, totuși, să ne încrâncenăm cu atitudini rigide și pernicioase, fundamentaliste și pseudo-mesianice: cu alte cuvinte, unui conservatorism încrâncenat à la George Bush Jr. îi voi prefera oricând conservatorismul luminos à la Ronald Reagan.
Terenul de dialog și înțelegere între creștin-democrație și conservatorism (adesea identice, insist) este foarte vast. Pentru a schița punctele de convergență, mă voi rezuma să citez cele șase principale canoane ale gândirii conservatoare, enunțate de Russell Kirk în primul capitol al monumentalei sale cărți, The Conservative Mind.
În primul rând, spune Kirk, conservatorismul este caracterizat de „credința într-o ordine transcendentă sau într-un corp de legi naturale, care guvernează societatea și conștiințele”. Este inutil să insist asupra fundamentelor creștine ale unei asemenea viziuni. Chiar dacă nu o spune mereu explicit, conservatorul crede, așadar, într-o lume guvernată de prudență, negându-i rațiunii elanurile faustice și refuzând vehement progresismul social care a condus, între altele, la dezastrul comunist.
Conservatorii mai nutresc „afecțiune pentru varietatea și misterul existenței umane, în răspăr cu uniformitatea limitatoare, egalitarismul și scopurile utilitariste ale majorității sistemelor radicale”. Și aceasta este o propoziție profund creștină, ce recunoaște împărțirea inegală a talanților, dar și responsabilitatea inegală, fără a sacrifica diversitatea umană unui înșelător ideal de egalitate. Persoana umană e o taină, nu un obiect care poate fi „altoit” sau manipulat în laboratoarele birocraților etatiști.
De aici decurge al treilea punct enunțat de Kirk, și anume convingerea că o societate civilizată are nevoie de „ordine și clase”. În locul unei utopice egalități între toți indivizii acestei lumi, conservatorii cred în egala demnitate a ființelor umane în fața lui Dumnezeu, și implicit, în egalitatea de drepturi în fața legii.
În al patrulea rând, pentru conservatori, libertatea este indisociabilă de proprietate, opunându-se astfel aberantei viziuni a unei societăți fără clase, în care totul, de la avere la familie, trebuie să dispară, făcând loc unei devălmășii și promiscuități generalizate. Nimic mai creștin decât această viziune, cu precizarea că libertatea trebuie să fie însoțită de responsabilitate, iar proprietatea – de virtute și filantropie.
„Obiceiurile, conversația și vechile rânduieli sunt stavile împotriva impulsului anarhic al omului și dorinței de putere a revoluționarului”. La această atitudine se adaugă, din perspectivă creștin-democrată, credința, fără de care tradiția nu poate fi completă.
În fine, ultimul canon al gândirii conservatoare este, în viziunea lui Kirk, „recunoașterea faptului că nu orice schimbare este o reformă salutară”. Este negat aici mitul progresului. Noutatea tehnologică este rezultatul căutărilor neîncetate ale inteligenței umane, dar ea nu trebuie să coincidă cu un cult al noutății din punct de vedere moral sau spiritual. Creștinismul, în acțiunea lui politică, își respectă înaintașii și consultă busola istoriei. El adaugă reformismului prudența, refuzând schimbarea acolo unde prețul e dezordinea socială sau bulversarea unei ordini funcționale, confirmate în timp.
S-ar putea spune că aceste considerații sunt inactuale în contextul societății românești, obsedate de imediat. Buna gestionare a cotidianului, la care este chemat omul politic în primul rând, are nevoie, totuși, de ancora unor principii ferme. Prestația clasei politice actuale se explică prin absența viziunilor clare, a credinței și a doctrinelor. Nu trebuie desconsiderată, deci, gândirea politică doctrinară, nici măcar atunci când urgența unei situații sociale și economice dificile pare să arunce în derizoriu preocupările teoretice. O bună guvernare nu poate fi fructul întâmplării, al improvizației permanente și al lipsei totale de repere morale și intelectuale.
Este de dorit, așadar, ca renașterea dreptei românești să fie precedată de o matură decantare a doctrinei. Nu mai e vreme acum nici de improvizații, nici de vedetisme, nici de orgolii individualiste. Avem nevoie mai mult ca oricând să punem un bun început construcției noastre, chiar dacă roadele nu vor fi imediat vizibile: nu putem deconta electoral peste noapte o nouă construcție politică, și nu acesta ar trebui să fie scopul nostru.
Realizând convergența dintre sensibilitatea creștină și cea conservatoare, nu încercăm să promovăm persoane sau grupuri, ci să realizăm o construcție firească și des întâlnită în dreapta europeană și americană. E lesne de observat că în țările unde cele două curente nu sunt reprezentate de partide diferite, ele sunt reunite, în diferite proporții, în unul și același partid: este cazul conservatorilor britanici și ale republicanilor americani, în rândul cărora se manifestă curente creștine, sau al Uniunii Creștin-Democrate (CDU) din Germania, unde creștin democrația se împletește cu un conservatorism sănătos.
Într-o țară a nedreptăților sociale strigătoare la cer, un conservatorism pur și dur ar părea de-a dreptul cinic. Într-o țară unde clasele sociale, meritocrația și legitimitatea elitelor au fost bulversate de comunism, a apăra ordinea socială existentă, este pur și simplu, contra-productiv. În România, a conserva un status quo post-comunist nu poate fi un deziderat: o face, totuși, cu un puternic sprijin mediatic, un partid de extracție dubioasă, auto-intitulat „conservator”. Pe de altă parte, după cum bine remarcă Ioan Stanomir, venerabila tradiție conservatoare antebelică e muzeificată și greu de resuscitat.
Sensibilitatea conservatoare nu își poate găsi, așadar, o expresie adecvată în România de azi, decât în simbioză cu valorile sociale ale creștinismului. România are nevoie de dreptate și de reformă morală înainte de toate, iar acestea nu pot fi inspirate nici de un liberalism exclusivist de tip laissez-faire, nici de un conservatorism importat fără discernământ din lumea anglo-americană. Doar o democrație creștină conservatoare poate îmbina reforma morală cu dreptatea socială și urgența de a conserva ceea ce are mai valoros acest neam: credință, limbă, patrimoniu, valori tradiționale. Acesta e terenul pe care se pot întâlni cele două sensibilități de dreapta în România; pe acest program poate fi refondată dreapta românească.
Susțin, așadar, o creștin-democrație conservatoare, sau un conservatorism creștin, care își însușește, totodată, elemente prețioase ale liberalismului, în principal în ceea ce privește statul de drept și bunele practici capitaliste.
(text publicat cu acordul autorului, Teodor Baconschi, Creștinism și democrație, Curtea Veche, 2010, pp. 15-19)
Be First to Comment