Press "Enter" to skip to content

Cum l-am cunoscut pe Russell Kirk (Marco Respinti)

Se întâmpla în 1989, la sfârșitul lunii mai. În noiembrie a aceluiași an fatidic, 9 noiembrie mai exact, urmă să fie doborât rău famatul Zid al rușinii din Berlin, prin intermediul căruia comunismul sovietic a ținut captiv, decenii bune, jumătate de continent european. Deja de mai multe luni, jumătatea occidentală a Europei celebra cu emfază o altă revoluție rău famată, cea franceză, încununare a unei manifestații pe care Russell Kirk (1918-1994) o definea „giant ideology”.

În acea lună de mai, Kirk se afla în Italia. La invitația departamentul de cultură a orașului Monza, precum și a Bibliotecii comunale a aceluiași oraș, a ținut o conferință în data de 26 mai, în cadrul unei serii de întâlniri intitulate Oltre la terra desolata (după The Waste Land), în onoarea mentorului și maestrului său, Thomas Stearns Eliot (1888-1965). Între 27 și 30 mai, la inițiativa Alianței Catolice (Alleanza Cattolica), a ținut la Milano, Torino și Lecce alte trei conferințe intitulate Rivoluzione francese e/o Rivoluzione americana. L-am întâlnit personal per Kirk la Monza și, în special, la Milano, la început circumspect, deci curios, oricum cucerit.

Totul se năștea cu luni înainte, nu mai țin minte precis câte. Aveam 25 de ani. De trei ani  începusem să fac pași într-o lume mai vastă: cea a conservatorismului și a tradiției contra-revoluționare. Într-o după-amiază mă aflam întâmplător (dacă întâmplarea ar exista) în sediul milanez al Alianței Catolice, pentru a da o mână de ajutor la reorganizarea arhivelor și a periodicelor. În camera de lângă mine două persoane discutau de-acum de vreo oră. Marco Invernizzi, pe atunci responsabilul milanez al asociației și astăzi președintele ei, vorbea cu un interlocutor necunoscut mie. În momentul despărțirii și a rămasului bun, conducând oaspetele spre ieșire, Invernizzi l-a salutat pe nume: Marcolla.

Putea fi oare Mario Marcolla (1929-2003)? Timid, neîndemânatec, mi-am făcut curaj, m-am apropiat de cei doi, și, cu un gest imprudent ce putea fi privit ca lipsă de respect, am întrebat: „Mario Marcolla”? A fost un moment care s-a ivit și a trecut rapid. O secundă în care timiditatea mea a fost cât pe ce să pună stăpânire pe mine și, dacă așa ar fi fost, poate că viața mea ar fi fost total diferită. „Da”, mi-a răspuns Marcolla deloc deranjat, din contra, amabil, aproape patern. A fost emoționant. Înșiruind propoziții și cuvinte cu viteza luminii, îi spusesem despre cum citisem numele său în bibliografia lui Attilio Mordini (1923-1966) din Il tempio del cristianesimo, despre cum am căutat scrierile sale ulterioare, apoi cum fotocopiasem în bibliotecă articole semnate de el, și despre cum (pe moment nu am găsit alte cuvinte) era o „onoare” pentru mine să-l cunosc. Din ce în ce mai amabil, Marcolla mi-a spus: „vino să ne întâlnim”.

Marcolla se afla în acele locuri milaneze, unde nu întâmplător se afla și subsemnatul, pentru a stabili detaliile venirii lui Kirk în Italia. Îl cunoștea bine pe Kirk; avusese de-a face cu The Conservative Mind cu ani înainte, se entuziasmase și îi scrisese autorului, ulterior mergând în SUA pentru a-l întâlni. Marcolla a fost adevăratul „unsung hero” al studiilor despre conservatorismul anglo-american.

În 1989 Marcolla era intermediarul dintre Kirk și oficialii orașului Monza, în ceea ce privea evenimentele dedicate lui Eliot, tot el fiind cel care a oferit posibilitatea Alianței Catolice de a-l primi pe Kirk. Marcolla era un vechi prieten al fondatorului Alianței Catolice, Giovanni Cantoni (1938-2020), cercetător și interpret al gândirii catolice contra-revoluționare care, împreună cu alții, printre care Augusto Del Noce (1910-1989) și Gianni Baget Bozzo (1925-2009), au animat în anii ’60 inițiative culturale ce se doreau a fi alternative pentru valul socialist-comunist ce avansa rapid într-o Italie încă puțin pătrunsă de gândirea catolică democrată. Cantoni l-a cunoscut pe Kirk în 1964 și, pe lângă acesta, făcea cunoștință tot atunci cu Marcolla și cu filosoful politolog maghiaro-american Thomas Molnar (1921-2010).

Marcolla era un om excepțional, cu adevărat excepțional: autodidact, muncitor în fabrica din Brianza, alterna preocupările de filosofie, literatură, gândire politică și limba engleză, studiind de unul singur, nedormind noaptea, citind în timpul pauzelor de masă din fabrică și în momentele de repaus pentru a-și hrăni intelectul și spiritul. Înțelepciunea sa și cunoașterea umanului erau proverbiale. În lungimea unei după-amiezi de la Monza, fumând țigări împreună și acompaniați din când în când de o înghițitură de whisky sau de grappa, Marcolla povestea, explica, rezuma, amintea sau evoca personaje și evenimente. În felul acesta am fost introdus într-o lume diferită, cu autori și tradiții culturale pe care le ignoram, cărți pe care le devoram (unele care nu se găseau), carnețele scrise cu stiloul de Marcolla timp de ani și decenii asupra cărora am reflectat și meditat, colecțiile incomplete însă consistente din primii ani de existență a revistelor National Review și Triumph.

Prin și datorită lui Marcolla mi s-a deschis, printre altele, acea perspectivă decisivă asupra revoluției americane, care, de fapt, nu a fost deloc revoluționară (chiar din contra). O perspectivă asupra tradiției dreptului natural clasic și creștin a lui Edmund Burke (1729-1797) și asupra unor State Unite ale Americii, atât de diferită față de imaginea liberalismul iluminist asociată acestora, imagine pe care o cunoșteam sau credeam a o cunoaște.

Marcolla m-a pregătit pentru întâlnirea cu Kirk din mai 1989. Aveam încredere în Marcolla, dar încă eram un pic nesigur. Kirk mi-a condus însă barca în port.

La Milano, la cina de după conferință, am vorbit cu Kirk despre multe. De fapt, vorbeam mai mult eu, Kirk fiind cunoscut pentru discreția sa (Kirk se descria în propria autobiografie ca om al vorbăriei precum broasca țestoasă). Felul său de a vorbi era alcătuit din fraze fulminante, savuroase și aforistice, însă sibilinice, distilate de o cunoaștere atavică. Această din urmă privință îmi amintea de marele conservator care a fost Cantoni. I-am adresat mai multe întrebări lui Kirk. Acesta savura cina, convins că savoarea bucatelor este un semn tangibil al acelei frumuseți despre care a vorbit filosoful englez Roger Scruton (1944-2020), care, l-a definit per Kirk ca fiind cel mai bun discipol american al lui Burke.

Kirk părea a răspunde pe bucăți setei mele de a afla mai multe; evita și omitea, schimbând conversația înspre alt subiect, spre… tutun. Straight Virginia și am rămas lovit: același blend de Capstan Blue al omului pe care am învățat să-l iubesc și căruia îi datoram, ca adolescent, reîntoarcerea mea la credința catolică: J.R.R. Tolkien (1892-1973). I-am spus aceasta și am început să vorbim despre Inklings, acea frăție umană și culturală de la Oxford, care pentru Kirk reprezenta una dintre pietrele unghiulare ale adevăratului conservator. Mi-am dat seama atunci că „Kirk era omul” și că, poate (era doar o senzație, însă una puternică), viața mea s-ar fi putut schimba în acel moment.

Referitor la întrebările mele Kirk mi-a zis: „de ce nu vii să mă cauți în Mecosta, în pădurile din Michigan? O să avem timp să răspundem întrebărilor tale”. Am rămas fulgerat, însă s-a întâmplat întocmai așa. În Mecosta am mers pentru prima dată, dintr-un lung șir, în 1992. Între anii dintre vizita lui Kirk și vizita mea în Mecosta am corespondat prin intermediul unor scrisori lungi (pe atunci așa se făcea), bombardându-l cu întrebări, cerându-i sfaturi de lectură și frecventându-l tot mai mult pe bunul Marcolla.

Kirk se întoarse în Italia în 1991 și a ținut, prin Alianța Catolică, o conferință la Milano despre politica externă din acel moment a Statelor Unite. Mi se încredințase misiunea de a-l prezenta public; extraordinar și temător moment pentru mine. M-am simțit rău cinci minute înainte să-l prezint, dar a decurs bine și, pentru mine, domnul Kirk, doctorul Kirk era deja o referință certă. După ani, când soția sa Annette a început să mă numească „unul de-al familiei”, am priceput multe lucruri ce nu pot fi înțelese doar cu intelectul și care nu se pot exprima niciodată prin cuvinte.

Începuse astfel o poveste frumoasă, lungă și încă neîncheiată, care, printre altele, m-a format decisiv. Am studiat cu Kirk, l-am asistat, am mers împreună în canoe pe râul Chippewa din Michigan, am vizita splendida insulă Mackinac, am condus (el nu conducea niciodată) de-a lungul străzilor rurale din Michigan, am discutat despre filosofie, politică și literatură, despre fabule și tradiții, despre mit și istorie. Datorită lui am fost prezentat unor persoane și medii de marcă din Statele Unite.

Acum Kirk nu mai trăiește, însă… nu mi se pare deloc așa. Russell Kirk a fost și este un maestru de vază… Conservator în sensul cel mai încântător al conceptului. Câteodată îi „vorbesc” precum altor morți care îmi grăiesc. Îți mulțumesc pentru că m-ai primit.

(text tradus și publicat cu acordul autorului)

Marco Respinti este editor-șef la International Family News. Este un jurnalist italian, membru „International Federation of Journalists” (IFJ), eseist, traducător și conferențiar. A scris și continuă să scrie pentru câteva reviste și periodice (print și online), în Italia și în străinătate. Autor de cărți, a tradus și/sau editat lucrările lui Edmund Burke, Charles Dickens, T.S. Eliot, Russell Kirk, J.R.R. Tolkien, Régine Pernoud și Gustave Thibon. Senior Fellow la „Russell Kirk Center for Cultural Renewal”, o organizație apolitică și non-profit din Mecosta, Michigan; fondator și membru al consiliului de conducere pentru „Center for European Renewal”, organizație pan-europeană, apolitică și non-profit din Haga, Olanda; director al publicațiilor științifice The Journal of CESNUR și Bitter Winter: A Magazine on Religious Liberty and Human Rights in China.

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2020 clubulconservatoriasi.ro - Toate drepturile rezervate