Press "Enter" to skip to content

Ideile lui Russell Kirk (Sever Voinescu)

În fond, diferența cea mai importantă dintre gânditorii de dreapta și cei de stânga (cu toate dezavantajele pe care le implică împărțirea gânditorilor politici în două categorii schematice) este aceea că primii se întemeiază pe natura umană, iar cei din urmă pe realitatea socială. Privită de departe, diferența rămâne nerezolvată până la sfârșitul lumii, pentru că nimeni, niciodată, nu va putea dovedi că natura umană, determină calitatea relațiilor sociale( așa cum cred gânditorii de dreapta) ori că relațiile sociale determină natura umană (așa cum cred gânditorii de stânga). Aristotel a fost foarte echilibrat când a spus că omul e o ființă socială – nu a făcut decât să precizeze că, pentru oameni, legăturile cu ceilalți sunt esențiale. Sensul unei posibile relații de determinare între natura umană și realitatea socială, însă nu l-a precizat. Alții au asumat, curajos, o linie ori alta. De la Rousseau la Marx, mulți au spus că omul e determinat de social. Pe celălalt versant, de la Toma d’Aquino la Kant, la fel de mulți au spus invers. Unii, puțini, au fost prudenți și n-au spus nimic în această privință – ca Aristotel. Asta nu înseamnă că nu au scris și ei despre politică, despre guvernare, despre relațiile sociale în general.

Vă propun această distincție între ceea ce numim „dreapta” și „stânga” anume pentru a înțelege mai bine ce le spunea Kirk englezilor și americanilor cărora li se adresa, ce ne poate spune el nouă, românilor, la douăzeci de ani e la moarte, și mai ales, ce lecții pot trage de aici toți aceia care simt respect pentru blazonul nobil de conservator. Așadar, în spiritul distincției arătate, Russel Kirk este un gânditor „de dreapta”. Dar asta nu e suficient pentru a fi un conservator. Sau este?

Răspunsul e complicat, fiind diferit, în funcție de malul Atlanticului pe care ne aflăm. Vă amintiți de celebra observație a lui Pascal, „ceea ce e adevăr dincoace de Pirinei este eroare dincolo de ei”? Ei bine, în acest caz se aplică de minune. Ceea ce e conservator dincoace de Atlantic  nu este neapărat conservator dincolo de el. Iar Russell Kirk ar fi fost primul de acord cu această observație – el a susținut mereu că trăsăturile locale sunt esențiale conservatorismului: conservatorismul nu e o ideologie militantă oricând reductibilă la un set de principii imuabile, ci, mai degrabă, este o sumă de precauții generale care, prin considerare practică, dau trăsături sociale și politice diferite. Conservatorul american e foarte diferit de conservatorul din India, de pildă, care, la rândul său, e cu totul altceva decât conservatorul din Africa de Sud. Dintr-odată, spațiul de atenție al intelectualului Russell Kirk se limitează: el este preocupat doar de lumea culturii anglofone, mai precis doar de Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. Atunci, prin ce pot fi cărțile sale relevante pentru noi? Au aceste cărți ceva de spus cititorului român de astăzi?

Undeva, Russell Kirk a scris că oamenii devin ceea ce cred. Nimic  nu ne determină chipul interior decât propriul set de credințe, așa că nimic nu ne exprimă mai bine în relație cu ceilalți decât suma credințelor noastre. Cea mai importantă consecință a acestui gând este că moralitatea oricui este direct proporțională cu înălțimea morală a idealului său în viață. Marile idealuri sunt, așadar, și marile standarde de funcționare pentru oricare dintre noi. De aceea, e important să le avem și să le profesăm. Când Kirk se declara îngrijorat, de pildă, de scăderea nivelului de exigență în colegiile americane, exact la acest lucru se referea. Sub beneficiile popularității de moment pe care o aduc îngăduința și slăbiciunea, sau poate sub vraja glasului de sirenă al cutărei ideologii – care spune: cvasitotalitatea elevilor trebuie să treacă clasa într-un fel sau altul pentru a nu-i discrimina și abandona -, școala ajunge să livreze tinerilor idealuri mici, facile, accesibile și tranzacționale, mereu fungibile. Consecința profundă va fi pierderea staturii morale a unei întregi generații. Sună familiar acest tip de îngrijorare?

Kirk a respins ideologiile de orice fel și a militat pentru ideea că răspunsul pe care politica îl dă problemelor cetății trebuie să pornească de la ceea ce cetatea a experimentat și validat în timp. Istoria și cultura ne dau răspunsurile cele mai bune pentru problemele politice. Astfel, gândirea lui Kirk se întemeiază pe trei concepte a căror explicare devine cu atât mai importantă cu cât sursele acestora sunt chiar cei doi maeștri ai gândirii conservatoare pe care Kirk i-a plasat drept repere ale cărții sale fundamentale: De la Burke la Eliot.

  1. Lucrurile permanente

Într-una dintre cărțile lu T.S. Eliot [1], Russel Kirk a dat de următorul pasaj: „În lipsa unei afirmări fără oprire a principiilor fundamentale , ceea ce e direct treaba Bisericii, lumea va continua să confunde constant ceea ce e bine, corect, drept cu orice mijloc mai mult sau mai puțin moral care are o anumită eficiență. Într-o societate bazată pe munca sclavilor, oamenii încearcă să dovedească cu Biblia în mână că sclavia e ceva stabilit de Dumnezeu. Pentru cei mai mulți oameni, constituirea prezentă a societății, ori ceea ce pasiunile lor mai generoase vor să impună în această constituire, este bine, corect, drept, iar  creștinismul trebuie să fie în consecință adaptat. Dar Biserica nu poate să fie, în orice sens politic,  nici conservatoare, nici liberală, nici revoluționară. Conservatorismul înseamnă prea adesea conservarea lucrurilor greșite, liberalismul relaxarea disciplinei, iar revoluția este negarea lucrurilor permanente” [2]. Cele scrise de Eliot în acest pasaj au constituit mulți ani subiect de meditație pentru Kirk. O întrebare practică foarte dificilă se ridică imediat: din moment ce conservatorismul greșește adesea conservând ceea ce nu trebuie conservat și, pe de altă parte, ceea ce este de conservat sunt „lucruri permanente”, de unde știm noi care sunt acelea? Evident, atât textul lui T.S. Eliot, cât și înțelegerea pe care o dă sintagmei Russell Kirk cuprinde toate acele valori, principii sau chiar norme care au fost testate de timp și care au rămas relevante pentru toți oamenii pe parcursul unei îndelungate istorii. De pildă, norme precum „să nu ucizi” sau „să nu iei ce e al altuia” sunt validate îndelung de istorie. Omuciderea și furtul sunt acțiuni valorizate negativ și pedepsite în cvasiunanimitatea societăților umane. Totuși, au existat mișcări revoluționare în care omuciderea sau furtul au fost permise ori chiar premiate în numele unor cauze politice. Din punctul de vedere al conservatorilor, așa ceva este inadmisibil – nu există nicio circumstanță care să justifice omuciderea ori furtul pentru rațiuni politice.  Am dat, firește, exemplele cele mai tari pentru a fi cât mai clar în definirea „lucrurilor permanente”. Dar aria lor este vastă, pentru că, până la urmă, tot ce a lăsat trecutul în noi e susceptibil a fi „permanent” de vreme ce încă mai există. A rămâne credincios „lucrurilor permanente” înseamnă, pe de altă parte, a distinge între acestea și ceea ce trebuie schimbat. Radicalismul care susține că sunt momente în istorie în care trebuie schimbat totul dintr-odată este, în viziunea conservatoare, o adevărată nenorocire pentru oameni și societăți.

  1. Imaginația morală

Poți fi, la un moment dat, atât de impresionat de o expresie citită sau auzită undeva, încât să o încarci cu o ideație pe care, poate, cel care a folosit-o prima oară nu o avea în intenție. Este, cred, cazul „imaginației morale”. Poate că și al mai sus discutatelor „lucruri permanente”. Meditația lucrează, adesea, prin adiție de sensuri și îmbogățire de înțelesuri, prin ridicarea unei expresii care poate fi doar o metaforă reușită la un grad aproape monadic de prestigiu teoretic. Operațiunea aceasta trebuie că este posibil doar dacă cel care meditează iubește atât de mult autorul, încât – ce frumoasă e vorba aceasta românească! – îi soarbe cuvintele. Să recoltezi unul ori două cuvinte dintr-un text care îți place și să le păstrezi în minte până când ele rodesc noi înțelesuri este, cred,  forma cea mai înaltă de dragoste intelectuală pentru un text ori pentru autorul lui. Sunt convins că așa ceva s-a întâmplat în mintea lui Kirk când a citit și recitit acest frumos pasaj din capodopera lui Edmund Burke, Reflecții asupra Revoluției din Franța: „ Toate draperiile decente ale vieții sunt smulse brutal. Toate ideile construite în timp peste altele, mobilate din garderoba imaginației morale stăpânite de inimă și validate de înțelegere, atât de necesare acoperirii goliciunii și înfrigurării naturii noastre, pentru a o ridica la rang demn în proprii noștri ochi sunt aruncate în aer, ca fiind ridicole, absurde și demodate” [3]. Evident, acesta este un fragment în care Burke descrie efectele Revoluției Franceze și , prin extensie, efectele oricărei revoluții. Ceea ce reproșează un spirit conservator revoluțiilor, adică înfăptuirii proiectului radicalilor, este tocmai șocul enorm la care sunt supuse straturile profunde ale vieții sociale. O revoluție presupune, întotdeauna, o agresiune masivă a politicului în spațiul profund al eticii pe care se clădește viața de zi cu zi a comunității. Moravuri, politețuri, expresii ale bunului-simț, pudoare, decență sunt, până la urmă, victime ale tsunamiului politic și social care este revoluția.

Înainte de a continua explicațiile privitoare la „imaginația morală”, simt nevoia de un mic ocoliș. Veți fi sesizat din rândurile citite până acum că am o simpatie aparte pentru conservatorism și pentru marile sale figuri politice ori intelectuale. Tocmai din această postură, simt nevoia să explic mai bine în ce constă pericolul revoluționar de care se tem conservatorii, ceea ce cred că e foarte util pentru că trăim într-o țară care, de curând a trecut prin ruperea revoluționară de comunism. Evident, un conservator este un inamic ireductibil al comunismului. Comunismul este specia de radicalism cea mai otrăvitoare, pentru că reușește să agite deopotrivă speranțele cele mai paradisiace și resentimentele cele mai infernale ale poporului. Comunismul este dărâmător de istorie și de tradiție, amputator de memorie și agresiv ateu – este întruchiparea răului absolut pentru un conservator. Ruperea de comunism, așadar, nu poate fi decât salutată de conservatori. Cum se explică, atunci, aplauzele cu care conservatorii primesc o revoluție anticomunistă, în timp ce revoluțiile în general le repugnă [4]? Explicația constă în faptul că adevăratul inamic al conservatorilor nu sunt revoluțiile în sine, ci radicalismul. Sunt revoluții, precum cea franceză de la 1789 ori cea bolșevică de la 1917, care au fost adevărate explozii atomice ale spiritului radical. Se observă că toate mișcările anilor 1989-1990 din estul Europei, deși unele dintre ele s-au derulat tragic, cu mii de morți în stradă, nu au fost mișcări radicale. Dimpotrivă, aș zice, nu mult după ce conducerile comuniste au formal îndepărtate și democrația politică și-a regăsit drumul în aceste țări, au apărut regretele că schimbarea, de fapt, nu a avut loc pentru că tot foștii comuniști, rebotezați socialiști ori social-democrați, au venit la putere. Măsurile radicale, de genul lustrației, au avut o mult mai mică anvergură decât se crede. Nicăieri în estul Europei, lustrația nu a operat atât de radical pe cât, de pildă, au operat comuniștii când au preluat puterea în țările respective. Ei bine, lipsa elementului radical din revoluțiile anticomuniste din estul Europei face ca aceste mișcări să fie ceea ce un conservator consideră o schimbare  firească, corectă, benefică. În plus, în toate aceste mișcări a existat un sentiment nostalgic după trecutul democratic antecomunist al țării, un gând că se face dreptate istorică și, poate, un vis că vremurile bune de altădată se vor lega iarăși, în curs firesc, cu viitorul. Este exact ce vor conservatorii! Pe de altă parte, forțele conservatoare ajunse la putere nu au ezitat să schimbe și să reformeze. Administrația Ronald Reagan în Statele Unite ori guvernul Margaret Thatcher în Marea Britanie au derulat proiecte reformiste de amploare în diferite domenii. Comentatorii politici au și inventat sintagma aparent paradoxală, de „revoluție conservatoare”.

Revenind la „imaginația morală”, este de precizat imediat că, din fragmentul burkeian citat, am fi tentați să credem că este vorba despre o exprimare mai degrabă literară, un exercițiu de talent scriitoricesc pur, fără semnificație cognitivă. Lui Russell Kirk, însă, ia sunat suficient de clar și de pregnant pentru a-i da valoare conceptuală. Așadar, „imaginația morală” este rezervorul de reguli morale care se găsește în fiecare dintre noi și care, prin producția sa, compensează căderea adamică, creând o aură înaltă omului care, de fapt, e mic.  Trebuie să însemnăm ceva important în proprii noștri ochi ca să ne putem respecta. La fel, specia trebuie să fie văzută de fiecare dintre noi ca purtând noblețe și destin, ca depozitară a unor „lucruri permanente” dacă vreți, care îi dau anvergura istorică – o fac să fie mult mai mult decât suma indivizilor care o compun, adică mult mai mult decât o turmă. „Imaginația morală” nu este, totuși, fantezie și fabulație, pentru că ea nu salvează căderea și micimea oamenilor prin înfrumusețarea lor, ci prin producția de reguli, de standarde morale înalte, a căror respectare generează depășirea condiției naturale. În acest sens, textul lui Burke este foarte clar: imaginația morală acoperă goliciunea înfrigurată a omului așa cum e el în starea lui naturală. Al doilea element important pentru înțelegerea „imaginației morale” vine din faptul că, așa cum se referă la ea Edmund Burke, este stăpânită de inimă și validată de rațiune. Sigur, vorba lui Pascal, inima are rațiunile ei pe care rațiunea nu le știe, așadar o anume întâietate dată inimii în acest proces e de rigoare să fie recunoscută , însă „imaginația morală” nu există decât în măsura în care ceea ce produce inima este validat de rațiune. De altfel, Kirk a scris mult pe marginea acestui concept, reafirmându-l și explicându-l tot mai clar în timp.  Astfel, „imaginația morală”, diferită cum am văzut de imaginația creativă, artistică,  este diferită și de intuiție, pentru că în acest caz mecanismele misterioase ale subconștientului joacă rolul determinant. „Imaginația morală” este patronată, cum am spus, de inimă și de rațiune.

Oamenii, ființe vulnerabile, slabe, coruptibile dacă nu cumva de la bun început corupte, au nu doar dreptul, ci și datoria să poarte și să exerseze „imaginația morală” pentru că sunt creați după asemănarea lui Dumnezeu. Mai precis, Dumnezeu se oglindește direct în proiectul uman. Căderea a dus la apariția distanței imense, a crevasei ontologice, între om și Dumnezeu. Dar urmele de divinitate pe care oamenii le poartă în ei îi obligă să exerseze continuu „imaginația morală”, adică să umple prin efortul lor propriu golurile imense lăsate de istorie și de turpitudinile speciei în spațiul dintre ceea ce omul a fost în stadiul adamic și ceea ce  este acum.

Cu o ocazie, Russell Kirk a spus că „imaginația morală” este exact ceea ce Pico della Mirandola a numit „demnitatea umană” (hominis dignitate) [5]. O scurtă explicație se impune și aici. În 1486, Pico della Mirandola  una dintre cele mai mari minți ale Renașterii, a scris o lucrare intitulată Oratio de hominis dignitate, adică Discurs despre demnitatea oamenilor. Lucrarea urma să fie preambulul unui întreg sistem filozofic, compus din nouă sute de teze, care aspira la a fi un tratat exhaustiv despre Creație scris, se-nțelege, întru slava Creatorului. Important pentru noi, în context, este că Pico susține că oamenii au fost înzestrați cu demnitate de Creator, dar că această demnitate este un potențial și nu o realizare. Fiecare individ e liber să facă ce crede cu această divină facultate pe care Dumnezeu a sădit-o în el – talentul i-a fost dat la naștere. Oricum, Pico formulează clar principiul antropocentric al Creației: omul este în centrul operei lui Dumnezeu, este ultimul episod al Creației și culmea acesteia. Iată un fragment revelator: „Omul singur a primit de la naștere sămânța tuturor puterilor și germenii tuturor purtărilor. Și, după cum le cultivă, așa înfloresc și dau roade. Dacă va cultiva pornirile simțurilor, se sălbăticește și ajunge animal. Dacă va cultiva pornirile rațiunii, iese din el o fire cerească. Dacă își dezvoltă puterile intelectuale, ajunge un înger și fiu al lui Dumnezeu. Și dacă, în sfârșit, nemulțumit de soarta sa de om, se retrage în mijlocul întregii existențe, atunci ajunge totuna cu Dumnezeu însuși” [6]. Sigur că nu soluția mistică propusă de acest citat ne interesează, și nici faptul că Pico înțelege demnitatea umană ca pe un proces, nu ca pe un dat, ca pe o opțiune, nu ca pe o obligație. Ceea ce e important pentru noi din perspectiva discuției asupra „imaginației morale” este afirmația că omul a primit la naștere „sămânța tuturor puterilor și germenii tuturor purtărilor”. Aici se află „imaginația morală”, în acest pat germinativ al ființei și, crede Russel Kirk, ea trebuie lăsată să producă etică sub toate aspectele (reguli, judecăți etc.).

  1. Contractul societății eterne

Tot Burke a spus-o mai bine decât oricine, în paragraful 165 din Reflecții asupra revoluției din Franța: „Societatea este, într-adevăr, un contract. Contracte subsecvente pentru diferite obiective pot fi încheiate și desfăcute după voie – dar statul nu trebuie considerat cu nimic mai mult decât un fel de parteneriat agreat între comercianții de piper și cafea, țesături sau tutun ori alte asemenea lucruri de mic interes și care să fie respectat ori dizolvat la bunul plac al părților. El trebuie privit cu alți ochi, pentru că nu este un parteneriat care se referă doar la lucrurile utile pentru nevoile de bază și care sunt prin natura lor perisabile și temporare. E un parteneriat care cuprinde tot ce știu oamenii, un parteneriat care cuprinde tot ce fac oamenii, un parteneriat în vederea realizării sumei virtuților și a perfecțiunii. Și cum scopurile unui asemenea parteneriat  nu pot fi obținute nici măcar în multe generații, devine nu doar un parteneriat între cei care trăiesc, ci un parteneriat între care trăiesc, cei care au murit și cei care se vor naște. Fiecare contract care vizează un anume  stat într-un anume moment, nu este decât o clauză a contractului prevalat al societății eterne, care leagă cele ce văd de cele ce nu se văd, în conformitate cu legea fixă și imuabilă, care ține absolut toate lucrurile fizice ori morale fiecare la locul său. Această lege nu este supusă voinței celor care, în temeiul unei obligații superioare, sunt ținuți să-și supună voința legii.” Ideea societății eterne este esențială pentru gândirea conservatoare. Diferența fundamentală față de liberalismul clasic, contractualist, aici se originează. Dacă pentru liberalii cuceriți de spiritul lui Rousseau statul e produsul unui contract și, pe cale de consecință, trebuie să exprime în formă negociată toate interesele celor prezenți, care dau ceva din averea lor ori din libertatea lor pentru a primi altceva de la stat, precum servicii publice de toate felurile, justiție și securitate – pentru conservatori statul e mult mai mult decât atât. Întâi,  pentru că durata lungă este cadrul temporal de viață al societății și conservatorilor li se pare inadmisibil ca generația prezentă să negocieze înțelegeri în interesul ei care îi vor lega și pe cei viitori. Un înțelept a spus odată că ceea ce este liberă alegere pentru cei de azi este dat de destin pentru cei de mâine. Așadar, conservatorii spun că libertatea de negociere a propriului interes a celor prezenți nu este totală. Pe de o parte, cei prezenți trebuie să fie realiști și să înțeleagă că ceea ce pot obține în mod real în cadrul relației de tip contractual cu statul este limitat de ceea ce vine din trecut. Așadar, tradiția limitează libertatea totală a celui prezent. Apoi, ei trebuie să simtă responsabilitatea față de cei ce vin. Și ei vor avea de trăit în lumea pe care, zi de zi, o construim pentru noi. Solidaritatea generațională, un imperativ moral, este unul din „lucrurile permanente”. Așadar, cei care trăiesc acum pot încheia un contract cu statul actual, dar acel contract nu poate fi decât o clauză, o aplicațiune, a regulilor contractului mai mare, preexistent și preeminent al societății eterne. Creștin fiind, crezând așadar în caracterul nemuritor al sufletelor, pentru a sublinia și mai bine esența acestui parteneriat al speciei și pentru a evidenția, până la urmă, relativitatea actualității, Kirk preferă să numească ceea ce Burke denumea „contractul societății eterne”, ceva mai diafan, mai platonic, „comunitatea sufletelor”. Lui Kirk i-a plăcut mult să reia imaginea medievală(atribuită lui Bernard de Chartres) a celor prezenți ca fiind niște pitici suiți pe umerii unor giganți din trecut; vedem mai departe decât strămoșii noștri, fără îndoială,  dar asta pentru că stăm pe umerii lor, nu pentru că suntem noi mai înalți. Pentru Russel Kirk, această imagine evocă perfect ceea ce generațiile au de făcut una pentru cealaltă. Cei prezenți trebuie să fructifice tradiția și să își pregătească umerii spre a fi utili celor care vin. Mai ales din această perspectivă, Russel Kirk a vorbit tot timpul despre importanța educației. Sistemul de educație, văzut din ce în ce mai mult ca un fel de dresaj al tinerilor, în sensul că sunt învățați doar dexterități și abilități pentru a se descurca mai bine în mediul lor, uită inadmisibil că are un rol mai înalt și mai important. Sistemul de educație este cel care transmite tradiția numind-o și explicându-i originile și importanța, după cum tot sistemul de educație este cel care transmite responsabilitatea generației actuale pentru generațiile viitoare.

Note: 

[1] Este vorba despre The Idea of a Christian Society, apărută în 1939 (n.a.).

[2] James E. Person – Russell Kirk. A Critical Biography of a Conservative Mind, Madison Books, 1999, p. 19. Traducerea în românește a fragmentului din T.S. Eliot îmi aparține (n.a.).

[3] Idem, p. 22. Traducerea în românește a fragmentului din Burke îmi aparține (n.a.).

[4] Este inutil să intrăm în controversa terminologică cu privire la evenimentele din 1989 din România – dacă a fost revoluție, lovitură de stat cu sprijin extern, puci militar sau doar o mascaradă. O doamnă foarte inteligentă vorbea despre „întorsătura” din decembrie 1989. Important pentru noi este să nu ne poticnim în vorbe, ci să înțelegem că ruperea de comunism a fost privită cu simpatie de către conservatori (n.a.).

[5] James E. Person, op. cit., p. 22 (n.a.).

[6] P.P. Negulescu – Filosofia Renașterii, 1945, ed. Cugetarea – Georgescu, vol. II, pp. 373-374 (n.a.).

(text publicat cu acordul autorului și al editurii, Sever Voinescu, Ideile lui Russell Kirk, în Russell Kirk, Imaginația morală, Baroque Books & Arts, 2014, pp. 21-30)

*Drepturile de autor aparțin editurii. Este interzisă reproducerea întreagă sau parțială a textului fără acordul editurii Baroque Books & Arts.

One Comment

  1. […] În singura traducere de până astăzi a lui Russell Kirk (Imaginația morală, Baroque Books & Arts, 2014), Sever Voinescu semnează „Cuvântul introductiv” precum și o scurtă prezentare a vieții și ideilor gânditorului nord-american. Drepturile de autor aparțin editurii, care a permis reproducerea parțială Clubului Conservator Iași. Reproducerea poate fi găsită accesând linkul următor: CCI. […]

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2021 clubulconservatoriasi.ro - Toate drepturile rezervate