(După ultimele știri de la Iași, privind un fost ministru)
De douăzeci de ani se formează un rând în fața pușcăriei. Un rând al politicienilor mincinoși și ticăloși, care își bat joc de electorat, de țară și de micile comunități care au avut încredere în ei. E un rând virtual, inițial, deoarece indivizii încă se mișcă prin lume… atletici, plini de idei, promițând dezvoltare, mereu vorbitori gălăgioși, dornici de a convinge… Dar un avatar al lor, poate cețos și încă neclar, s-a așezat deja la rândul din fața pușcăriei. E ca în predestinarea lui Jean Calvin: unii stau la rând dinainte de a comite porcăriile… deoarece mintea lor lucrează demult în acel sens.
Uneori, colegii din jur au presimțirea acelui rând și încearcă să-i atenționeze pe cei în cauză, să-i tragă de mânecă, să-i împingă pe un alt drum. Dar nu și nu, cei mai mulți sunt foarte fermi în convingeri: căpătuiala personală, driblingul de dragul frumuseții fentei, ideea că poți număra purcoiul de bani în întuneric, ca Hagi Tudose, rânjind la gândul că o liotă uriașă de proști a avut încredere în tine, toate acestea sunt cu mult mai seducătoare decât simpla corectitudine umană. De multe ori, cei din jur văd cum predestinarea se împlinește pe zi ce trece, văd falsul din atitudinea atletică, văd golul din centrul măreței cariere politice despre care se vorbește permanent. Numai împricinatul nu o vede și, zelos, insistă pe același drum, crezând că inteligența lui debordantă va găsi șmecheria perfectă care să fie paravan util pentru micile găinării.
Dezolant este când rândul se umple și cu cei care clamează că sunt cavaleri aprigi în lupta anticorupție, cu cei care îi înfierează pe rivalii din alt partid, deja intrați în pușcării sau cu mari suspiciuni care planează asupra lor. Rândul e plin de cei care vor să reformeze, să dezvolte, să aducă progres, să ne salveze din greutățile cotidianului. E plin de noi brătieni, de gaulli, mitterranzi, adenaueri, mici genii care visează să fie mai mari decât modelele lor. E rândul celor care au vorba frumoasă, dar gândul ticălos, și pe care – ei nu știu asta – predestinarea deja i-a simțit și le-a așezat avatarul la locul potrivit. Restul vieții politice nu mai e decât o alergare grațioasă pentru unirea trupului real cu avatarul, fix la poarta pușcăriei.
În urma lor rămâne pustiul. Organizații locale (de partid) golite de sens, vulnerabilizate și cu oameni neputincioși pe termen lung. Proiecte suspendate, orașe și județe care pierd ani buni pentru recredibilizare și pentru un nou ciclu de soluții administrative. Și un munte de suspiciune, foarte greu de înlăturat. Lehamite, neîncredere, acumularea unor experiențe negative. Așa se prăbușește totul în jur. Și așa se întărește mitul politicii murdare românești.
Ideea de responsabilitate le e străină cu totul. Nu realizează ce prăpăstii pot lăsa în urmă. Deserviciile pe care le fac colegilor de partid, ideilor promovate, instituțiilor pe care le conduc, oamenilor simpli și nevinovați sunt de durată. Ele nu se măsoară doar în pierderi imediate, ci și în catastrofe pe termen lung: neîncrederea în democrație, încurajarea grupurilor politice radicale, inducerea pasivității politice în rândul electoratului.
Din păcate, an după an, sperăm că noile generații au învațat ceva din experiențele anterioare, că au văzut rîndul și se tem de el. Că ei înșiși se vor a fi mai curați. Dar nu, pentru cei cu vise mărețe, pentru cei glorioși, încă de tineri, rândul e invizibil. Doar purcoiul de bani e vizibil, doar iluziile și ispitele măreției. Însă, deodată, realitatea îi zdruncină crunt trupul și se apropie de avatar într-un zbucium teribil. Pășește deja pe acea cale deși mintea mai încearcă cu disperare soluții de avarie. Din păcate, chiar și în deceniul trei al secolului XXI, rândul din fața pușcăriei se îngroașă vertiginos. Și rândurile politicienilor serioși scad teribil. (autor: Paul Nistor)
Be First to Comment