Pentru a înțelege entuziasmul popular pentru libertate, e nevoie de ceva mai mult decât de o simplă analiză a cuvântului. În poezie și în limbajul popular și patetic de orice fel, libertatea înseamnă și mai mult și mai puțin decât simpla absență a constrângerii. Ea înseamnă lipsa acelor constrângeri pe care persoana care folosește cuvântul le consideră vătămătoare, și include, în general, și un element pozitiv mai mult sau mai puțin clar, și anume, prezența unei puteri originare care acționează neconstrânsă într-o direcție considerată bună de persoana ce folosește cuvântul. Când este utilizat într-un sens general și cu referire la starea actuală a lumii morale și politice, libertatea înseamnă ceva de acest gen – impulsurile, energiile naturii umane sunt bune; până de curând, erau considerate rele, iar acum sunt pe cale de a se scutura de jugul unor piedici vătămătoare care le-au fost impuse în epoci mai îndepărtate. Pe scurt, strigatul libertății este o condamnare generală a trecutului și un act de omagiu adus prezentului, în măsura în care diferă de trecut, și unul adus viitorului, în măsura în care caracterul sau poate fi dedus din caracterul prezentului.
Dacă ne-am întreba: „Ce trebuie să înțelegem prin libertate în acest sens al cuvântului”, răspunsul ar implica în mod evident o discuție completă asupra tuturor schimbărilor din timpurile moderne în direcția diminuării autorității și care ar putea fi considerate așadar drept consecința acestora. Desigur, o asemenea cercetare ar fi inutilă, pentru a nu spune imposibilă. Câteva remarci, totuși, se pot face asupra acestor probleme controversate care sunt încontinuu ignorate.
Principala problema este că entuziasmul pentru o libertate astfel înțeleasă este aproape complet incompatibil cu o înțelegere adecvată a importanței virtuții supunerii și a disciplinei în sensul cel mai larg, Atitudinea spirituală determinată de glorificarea continuă a timpului prezent și a rezistenței încununate cu succes împotriva unei autorități presupus uzurpatoare și absurdă, conduce aproape în mod necesar la dispariția recunoașterii faptului că a asculta de un superior real, a te supune unei necesități reale și a încerca să o folosești cât mai bine, este una din cele mai importante virtuți – O virtute absolut esențială pentru a obține ceva semnificativ și durabil. Oricine ar admite acest lucru când este enunțat în termeni generali, dar darul recunoașterii necesității de a acționa după principii atunci când e cazul este unul din cele mai rare din lume. A fi capabil să-ți recunoști superiorul, să recunoști pe cine ar trebui să onorezi și să asculți, să realizezi în ce punct rezistența încetează să mai fie onorabilă și în ce punct supunerea cu buna credință si și fără nici o rezervă devine ceva curajos și înțelept, este un lucru extrem de dificil. Cu tot ceea ce se poate spune în mod speculativ despre aceste chestiuni, nu ajungem prea departe. Această problemă este asemenea dificultății pe care oricine, care a avut experiența administrării justiției, o va recunoaște ca fiind cea mai mare, și anume aceea de a ști când nu o declarație făcută de o persoană într-o problemă importantă, persoană care, dacă ar avea intenția, s-ar folosi de ocazie pentru a spune o minciună.
În aproape oricare domeniu al vieții, ajungem în cele din urmă, prin procese lungi și laborioase pe care vom fi capabili să le ducem la îndeplinire numai dacă le vom acorda atenția Cuvenită, să ne confruntăm cu o problemă ultimă; și deci logica, analogia, experimentul și întregul aparat cognitiv nu ne sunt de nici un ajutor, valoarea lor depinde de răspunsul pe care îl dăm acesteia. Întrebările: „Ar trebui sau nu să ascult de acest om”, „Ar trebui să accept acest principiu”, „Ar trebui să mă supun acestei presiuni” și altele asemenea lor fac parte din această categorie. Nici o regulă nu ne poate ajuta să găsim un răspuns; dar când este găsit un răspuns, acesta determină întregul curs și valoarea vieții omului care l-a dat. Practic, efectul popularității locurilor comune asupra libertății a fost acela de a fi dat naștere, în mințile oamenilor obișnuiți, unei înclinații puternice de a nu mai asculta de nimeni și, printr-un ricoșeu firesc, de a fi indus în mințile unei alte clase de oameni înclinația de a se supune primei persoane care le cere cu suficientă putere de convingere și încredere în sine să i se supună cu suficientă putere de convingere și încredere în sine. Ea a distrus cele mai multe din vechile aranjamente în care disciplina era un bun recunoscut și acceptat și nu a dat naștere altora noi care să le înlocuiască.
Consecința practică a celor spuse este că poporul care folosește limbajul patetic nu ar trebui să glorifice cuvântul „libertate” așa cum o face, ci ar trebui, pe cât posibil, să se întrebe, înainte de a se extazia în fața discursului care recurge la el, „Cui i se acordă libertatea de a face ce și care este constrângerea de care este eliberat?” Obligați fiind să răspundă cu claritate la această întrebare, ei vor da limbajului poetic folosit în chestiunea respectivă o turnură cu mult mai definită și mai folositoare decât are în prezent.
Desigur, aceste remarci se aplică, așa cum trebuie să o facă toate afirmațiile de acest gen, și în direcția inversă. Când libertatea este astfel glorificată, putem fi siguri că întotdeauna vor exista oameni care se opun libertății în sine și cărora le face plăcere să profite de latura slabă a oricărui lucru, oricare ar fi acesta. Membrii unei societăți ar trebui să-și pună întrebările contrare înainte de a glorifica actele puterii: „Cine este împuternicit să facă ce, și prin ce mijloace?” Sau, dacă cuvintele folosite pentru o “eulogie” sunt “ordine” și “societate”, ar fi bine ca ei să se întrebe: „Cărei ordini și cărui tip de societate le sunt dedicate laudele?”… Există un număr de lucruri a căror obținere este dezirabilă și care, în general, pot fi numite binele, fericirea sau orice altceva doriți, atâta timp cât există un anumit cuvânt care marchează suficient de bine faptul că există un standard real după care trebuie sa se călăuzească comportamentul uman, dacă dorințele care ne împing la acțiune, și care reprezintă partea cea mai profundă a naturii noastre trebuie împlinite. Aceste lucruri sunt foarte numeroase. Ele nu pot fi definite în mod precis și sunt departe de a fi compatibile unul cu altul. Sănătatea este unul din ele. Averea, în măsura în care posedarea unor lucruri materiale îi ajută pe oameni să-și folosească în mod energic facultățile, este un altul. Cunoașterea este al treilea. Ocaziile de a ne folosi facultățile este un al patrulea lucru. Virtutea, starea în care anumite grupuri de facultăți sunt atât de strâns legate unul de celălalt cu scopul de a produce rezultate bune (oricare ar fi sensul cuvântului „bun”), este cea mai importantă și cea mai complexă dintre toate. Oamenii raționali urmăresc aceste scopuri sau pe unele dintre ele in mod deschis și mărturisit. Ei simt că, în drumul lor, pot să se ajute sau să se împiedice unii pe alții prin stârnirea reciprocă a speranțelor și temerilor, promițându-și bani pentru ceva și amenințându-se cu pedepse pentru altceva, și lăsând celelalte probleme la latitudinea gustului individual. Acest ultim domeniu este cel al libertății în sensul propriu al cuvântului. A face promisiuni și a amenința dă naștere întotdeauna interdicțiilor. Așadar întrebarea: „Cât de vast ar trebui să fie domeniul libertății?” este, în realitate, identică cu aceasta: „în ce privințe trebuie să se influențeze oamenii reciproc dacă vor să obțină scopurile vieții, și în ce privințe trebuie să rămână neinfluențați unii de alții?”
Dacă scopul este de a face o analize și de a evalua evenimentele istorice, problema de a alege între libertate și lege, scepticism și protecție, și altele asemănătoare, va trebui enunțată astfel: „Care sunt faptele?”, „Care dintre ele au fost cauzate, și în ce măsură, de influența unui om asupra speranțelor și temerilor semenului său?”, „Care dintre ele au fost cauzate de impulsurile neconstrânse și necenzurate ale indivizilor îndreptate către scopurile lor particulare?”, „Cât de mult a contribuit fiecare categorie de rezultate la obținerea scopurilor vieții?” A pune aceste întrebări înseamnă a arăta că ele nu pot primi răspuns. Dezbaterile despre libertate sunt într-adevăr discuții despre ceva negativ. A încerca să rezolvi problemele guvernării prin asemenea dezbateri echivalează cu a încerca să descoperi natura luminii și căldurii cercetând întunericul și răceala. Fenomenul care trebuie să fie studiat cu bune rezultate este orientarea și natura forțelor variate, individuale sau colective care, în combinarea sau coliziunea dintre ele și lumea exterioară, constituie viața umană. Dacă vrem să știm care ar trebui să fie mărimea și poziția unei găuri într-un puț de apă, trebuie să analizăm natura apei, a puțului și motivele pentru care este nevoie de apă; dar vom învăța foarte puține analizând natura găurilor. Forma lor este pur și simplu forma a ceea ce le circumscrie. Natura lor este aceea de a lăsa apa să treacă și mi se pare că entuziasmul în ceea ce le privește s-ar irosi absolut inutil.
Rezultatul este că discuția despre libertate este deopotrivă eronată și inutilă, până când nu știm cine vrea să facă și ce anume, din pricina cărei constrângeri este împiedicat să facă acel lucru și din ce rațiuni se propune înlăturarea respectivei constrângeri.
(fragment din James Fitzjames Stephen, Liberty, Equality, Fraternity, New York, Holt & Williams, 1873, traducere de Camil Ungureanu)
Be First to Comment