În cadrul oricărei comunități există momente când natura umană își arată limitele, ca de exemplu atunci când nemulțumirile ținute sub preș ies la suprafață și se transformă într-un spectacol grotesc al irațiunii. Fie că avem în vedere nereușite individuale, fie carențe de grup, este vorba despre frustări care se acumulează latent și care au nevoie doar de un eveniment cu impact emoțional pentru a erupe și a-i încrâncena pe membrii comunității. Într-o clipită, toate acele întrebări retorice care alimentează frustrările revin în atenția noastră: de ce alții au și eu nu? de ce alții pot și eu nu? de ce altora le vorbește Dumnezeu și mie nu? de ce alții iubesc și eu nu? Invariabil, culpa este căutată în ograda altuia și imediat se găsesc pricini pentru a învinui pe cineva pentru ceva, orice, atât cât să ne mai calmeze nouă conștiința bântuită de propriile incapacități sau de mofluzia comunității din care facem parte.
„Evoluția” presei din ultimele decenii vine ca o mănușă atitudinii escapiste ce are nevoie constantă de țapi ispășitori pentru a hrăni iluzia conform căreia cineva trebuie să fie de vină pentru lipsa paradisului terestru. Politicienii sunt mereu vinovați de ceva, în funcție de propriile simpatii partinice și de cultura politică ce ne caracterizează (dacă o posedăm!); cel puțin așa sunt văzute lucrurile printre contemporani. Li se atribuie păcate și celor din partidul X, și celor din partidul Y, și „oamenilor noi” că doar înaintea lor au existat alți „oameni noi” (nihil sub sole novum), și așa mai departe.
Presa este „darnică” cu politicienii, dar și mai „darnică” este cu o altă instituție: Biserica. Prin titlurile tendențioase, înfierează pe unii cetățeni să-și redirecționeze frustrările și să arunce cu pietre în Biserică și creștini, precum în zilele acestea, după tragedia micuțului decedat la Suceava. Sătui de corupție, precaritate și pandemie, concetățenii noștri de-abia așteaptă să aibă iluzia că se eliberează de frământări și mâhniri arătând cu degetul spre țapul ispășitor din lumina de moment a reflectoarelor. O falsă supapă ce nu rezolvă tarele societății și nici nu ne face mai înțelepți, ba chiar din contra.
Gânditorul nord-american Richard Weaver (1910-1963) avertiza acum mai bine de 60 de ani că jurnalismului fără repere morale va multiplica cârpelile existențiale și va încuraja folosirea paliativelor ideologice:
„Înflorirea jurnalismului de senzaţie pretutindeni stă drept mărturie a pierderii punctelor de reper de către omul modern, a încăpăţânării sale de a se bucura de fructul interzis în numele libertăţii. Toate rezervele sunt sacrificate pe altarul gâdilării simţurilor. Extremele patimilor și ale suferințelor sunt oferite pe tavă pentru a înviora atmosfera la micul dejun sau a îndepărta plictiseala într-o seară petrecută acasă. Noţiunea de intimitate a fost abandonată pentru că s-a pierdut însăși definiția persoanei. Nu mai există un standard după care să judecăm ce anume aparţine doar omului ca individ”. (Richard Weaver, 𝐼𝑑𝑒𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑢 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑒𝑐𝑖𝑛𝑡̦𝑒, Ed. Anacronic, 2020, pp. 32-33)
Și totuși, vinovații pentru dezastrul de la Spitalul „Matei Balș” vor fi trași la răspundere? (autor: Remus Tanasă)
Be First to Comment