Press "Enter" to skip to content

Conservatorismul mesianic, o malversație intelectuală

Cu un trecut obliterat de trecerea timpului, cu consemnări istoriografice nefavorabile și cu un prezent malițios cu orice fenomen mai puțin recent, conservatorismul nu se bucură de o receptare generoasă în zilele noastre. Cu toate că are în spate o tradiție intelectuală demnă de respect și merite istorice ce nu pot fi trecute cu vederea, conservatorismul se află în postura de a-și justifica existența la fiecare pas făcut, mai ales atunci când încearcă să se facă auzit pe scena politică.

Și cum modernitatea este caracterizată de hiperpoliticizarea societății, a gândirii și a așteptărilor, este inevitabil ca atunci când un actor politic scoate de la naftalină termenul „conservator(ism)” să nu stârnească priviri încruntate, imprecații și o retorică sfidătoare din partea celor care consideră o impietate îndrăzneala de a (re)aduce în lumină idei aparent desuete, precum cele pe care se sprijină conservatorismul.

Trebuie spus că ceea ce trece a fi „conservatorism” reprezintă dispoziția de a accepta instanțe pre-politice precum vecinătatea, moralitatea sau legalitatea, ce au făcut și încă fac posibilă conviețuirea, și care se manifestă prin instituții, simboluri sau standarde ce dau expresie sentimentului de apartenență și loialităților ce formează, ordonează și civilizează coeziunea socială a unei comunități. Astfel fiind, conservatorismul este determinat de spațiu și timp, cultură și natură, rațiune și revelație, dovedind o exprimare și o înrâurire eterogenă în funcție de epocă, societate și stadiu economic de dezvoltare. Așadar avem în vedere principii, tradiții și maniere diferite ce converg către un obiectiv comun: conviețuirea tihnită într-un areal dat. Or aceasta implică a ști cine ești, a cunoaște legile care îți permit să fii cine ești și a-ți însuși experiența înaintașilor pentru a deosebi între bine și rău, realitate și utopie, ucaz și naz. Cu alte cuvinte, este vorba de a poseda acel bun simț care permite comunităților umane să se agrege și să stea împreună în mod liber și cât mai puțin oneros, dar și pentru a media nevoia individuală de libertate cu imperativele sociale ale vieții în cetate, pentru a construi un „împreună” funcțional.

Pentru că o asemenea viziune nu este tocmai ușor nici de pus în practică și nici de folosit pentru a atrage electoratul, mulți politicieni au ajuns la concluzia că este nevoie de a insera elemente forte, care să aducă voturi și capital politic. Iar laitmotivul „cetății asediate” de către străini în cârdășie cu „cozile de topor” din sistem, a venit ca o mănușă pentru cei în căutare de glorie. Pandemie, conexiune bună la internet, răspândaci bine instruiți și elucubrații cât încap, iar cei din periferiile existențiale sau cei care se simt neascultați de politicienii preocupați să nu zgândăre Internaționala „corectitudinii politice” ajung să confunde schimbarea și salvarea, adesea până la suprapunere. Clamând implicit a fi pavăză pentru țară și binefăcător pentru posteritate, pseudo-lideri de galerie pot astfel să ajungă șefi de partid, ba chiar parlamentari.

Conservatorismul nu poate aproba și nu se poate asocia cu oricine s-ar propulsa prin metode reprobabile sau cu oricine ar plănui să țipe cât mai puternic pentru a se proclama indispensabil sau pentru a obstrucționa dialogul. Conservatorismul își pune încrederea în patrimoniul moral și intelectual ce-a fost transmis de la o generație la alta, fiind difident față de orice preopinent cu veleități mesianice și propuneri îndoielnice. În orizontul ideatic conservator nu există vreo „neprihănită zămislire” politică, busola experienței prin încercarea, eroarea și validarea înaintașilor indicând că oricine pretinde a fi un Făt Frumos pe cal alb este cel puțin un demagog, dacă nu chiar un personaj cu potențial malign pentru societate.

Sunt de acord cu Roger Scruton când opina în „Salisbury Review” că „marele merit al civilizației noastre și al religiei creștine pe care se întemeiază, stă în învățătura potrivit căreia binele este întotdeauna luat în derâdere de cei care se simt condamnați de el” (The Conservative Conscience, 1994), însă sunt și de părere că înainte de alegerea politică exprimată prin vot este vorba despre a selecta și tria principii, valori sau modele. Doar nu degeaba romanii ne-au lăsat verbul eligo, cu forma infinitivală eligere: aleg între bine și rău, între frumos și urât, între adevăr și minciună; dar mai ales și între distincție și mahalagism, căci dintotdeauna postura a contat. Nu doar ideile au consecințe, ci și felul în care ideile sunt expuse. Operatio sequitur esse: natura acțiunii depinde de calitatea celui care o împlinește. Iar ipostaza de „salvatore della patria” a fost mereu una în care demagogia și impostura și-au dat mâna în folosul unor interese particulare. Mai mult, conservatorismul nu crede în vreo mântuire mundană, ideologia crede în așa ceva, iar dacă este să acceptăm formula clasică răspândită de Russell Kirk, conservatorismul este negația ideologiei, astfel că acțiunea conservatoare nu poate fi imaginată decât făcând apel la standarde ce au trecut proba timpului. Mesianismul nu este caracterizat de vreun asemenea standard căci, după cum afirma același Russell Kirk, „promite mai degrabă salvarea socială, decât cea personală; iar această salvare, având loc în lume, este obținută prin transformarea radicală a instituțiilor sociale, implicând distrugerea legilor și instituțiilor existente” (The Drug of Ideology, în The Essential Russell Kirk. Selected Essays, ISI Books, 2007, p. 351). Însă, conservatorul știe că doar intenția, oricât de nobilă ar fi, nu este de ajuns pentru a construi un „împreună” mai bun, știe că adesea mai binele declamat alterează binele existent și, nu în cele din urmă, mai știe că politica înseamnă a te înconjura de realitate.

Asemenea stăruința nu poate să pornească decât de la ideea de bine comun discutat, concordat și circumscris de probitate, convivialitate și legalitate. Totodată, cred că trebuie să aibă în vedere metafora „societății eterne” care asimilează moștenirea trecutului, demnitatea prezentului și „talanții” viitorului. Mesianismul nu are în minte așa ceva, ci ideea de bine comun limitat la cei care-și dovedesc „originile sănătoase sau neaoșe”. Deja nu mai vorbim despre „bine comun”, ci despre un ceva exclusiv(ist), inevitabil arțăgos și chiar ostil față de eterogenitate, iar conservatorul veritabil stă deoparte de așa ceva: busola istorică îi atrage atenția că cele mai crâncene societăți sunt și cele mai exclusiviste. (autor: Remus Tanasă)

*articol apărut inițial pe Marginalia (15 martie 2021)

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2021 clubulconservatoriasi.ro - Toate drepturile rezervate