Recitirea lui Burke, astăzi, este departe de a fi doar o întreprindere intelectuală gratuită, un joc cu mărgele de sticlă care se petrece în pacea unei lumi netulburate de fanatism sau de răbufniri mesianice. Istoria confruntării dintre libertate şi tiranie, istoria tensiunii dintre ordinea fondată de liberul-arbitru proprietăţii libere şi informul planificării politico-economice nu este, încă, o notă de subsol în parcursul omenirii. Revoluţia nu este un fenomen extinct, iar radicalismul utopic este pregătit să invadeze noi teritorii umane.
Şi simplul fapt că mitologia comunistă, (forma cea mai radicală de adamism intelectual ce iese din trunchiul lui 1789) este reabilitată academic este de natură să acţioneze ca un factor ce invită la prudenţă intelectuală, ca şi la un exerciţiu al moderaţiei. Anti-capitalismul, anti-americanismul, anti-semitismul remanent sunt tot atâtea simptome ale unei maladii ce domină secolul XX, trecând către cel următor. În ipostaza, geamănă, a fascismului generic şi a comunismului sovietic, colectivismul nu încetează să ducă o luptă determinată împotriva libertăţii şi spiritului ei.
Discursul liberal-conservator al epocii postbelice, de la Russell Kirk şi Wilhelm Röpke până la Raymond Aron, Roger Scruton şi Michael Oakeshott, este o încercare de a reafirma, în contra tuturor fantasmelor, imperativul întoarcerii către moderaţie şi către profilul unei politici la scară umană. Şi nu este o întâmplare faptul că două reviste din spaţiul de limbă engleză, „The Review of Politics” şi „The Salisbury Review” au fost unite în această misiune de a combate fanatismul secular, indiferent de măştile sale. Tradiţia, credinţa în valorile umaniste occidentale, fidelitatea faţă de „domnia legii”, elogiul proprietăţii private sunt pilonii pe care se ridică această impresionantă arhitectură a reflecţiei liberal-conservatoare. Ca şi în epoca lui Tocqueville, ethosul libertăţii este incompatibil cu rigiditatea societăţii de castori ce venerează egalitatea, negând diversitatea fecundă a naturii umane.
Gestul lui Burke este cel ce dă acestei direcţii din secolul XX vigoarea ei originară. Şi nu ne-am putea închipui rezistenţa acerbă a lui William Buckley jr. faţă de comunism sau filipicele lui Michael Oakeshott împotriva raţionalismului politic fără sprijinul pe care li-l inspiră, peste secole, viziunea temerară a lui Burke. Căci „Reflecţiile…” sunt o operă pedagogică în accepţiunea profundă a sintagmei. Ele nu pun în pagină o reţetă de acţiune, după cum nu sunt un manual aplicabil literal şi automatic în orice societate. În centrul lor se află, distilată, o viziune despre om, comunitate, libertate şi tradiţie, o viziune ce desfide tentativele moderne de reducere a societăţilor la postura de imense laboratoare de experiment utopic. În acest mod, predicând moderaţia, prudenţa şi invitând la cultivarea acelui progres lent, durabil şi fecund, Burke modelează spiritele care îi urmează, istoric.
Profetic fără a fi mesianic, pasionat fără a fi fanatic, Burke citeşte , în cartea veacurilor, semnele inaccesibile contemporanilor săi. Scriind despre fascinaţia cvasi-religioasă a revoluţiilor, despre morbul destructiv ce este înscris în codul lor genetic, Burke descrie un timp care este al nostru. Statuile ridicate în cinstea conducătorilor, veneraţia indecentă rezervată tiranilor, domesticirea populaţiilor prin foamete, exercitarea terorii ca mijloc pedagogic, remodelarea naţiunilor după un plan premeditat şi gigantic: iată un peisaj pe care orice intelect modelat de textele lui Burke îl poate privi ca familiar . Moştenirea autentică a anului 1789 este lecţia de voluntarism mesianic pe care gruparea iacobină o va aplica, riguros, seducând generaţiile care îi urmează. Ghilotina, iar nu Declaraţia de la 1789, este reperul pe care democraţiile populare îl vor asuma, visând la acea lume pură şi nivelată anticipată de Burke.
Tagăduirea libertăţii prin cultul egalităţii, castrarea individualităţii prin celebrarea colectivităţii decupate rasial sau social, mutilarea tradiţiei prin crearea unui hibrid ideologic xenofob şi tribal, slăbirea comunităţii prin masificare şi proletarizare, eliminarea autonomiei sociale prin încarcerarea indivizilor în celule de beton, negarea dreptului la venerarea propriului tău Dumnezeu, oricare ar fi acesta, prin fetişizarea Dumnezeului unic al Statului stăpân, toate acestea sunt, pentru viziunea conservatoare post-burkeeană, consecinţele naturale ale premizelor pe care se fondează Revoluţiile animate de instinctul lor liberticid. Anul 1989, în Europa Centrală şi de Est, ar putea remarca un gânditor de sorginte burkeeană, este manifestarea de vitalitate a acelei libertăţi reprimate, libertate care ar fi trezit în Burke aceeaşi simpatie care îi definea atitudinea în raport de coloniştii americani.
Celor de astăzi, vocea lui Burke le poate inspira acea energie senină asociată construcţiei de lungă durată. Imaginea legislatorului prudent şi atent la diversitatea naturii umane nu şi-a pierdut nimic din relevanţa ei originară. Dimpotrivă: acum, mai mult ca oricând, o anumită modestie umană a scopurilor guvernării poate descuraja înclinaţia către paternalism şi colectivism, către egalitarism şi omnipotenţă etatică. Inovaţia ca altoire este un scenariu mai puţin spectaculos decât demagogia mesianică a conducătorilor de mase. În spatele acestei prudenţe atât de blamate de visătorii incurabili şi ucigaşi ai politicii, se află înţelegerea limitelor guvernământului şi a respectului datorat fiinţei umane ca actor autonom, inserat în comunitate . Spre a relua imaginea memorabilă a lui Michael Oakeshott, politica nu poate aspira să devină un vis personal impus tiranic colectivităţii. După cum statul nu poate aspira să devină demiurgul ce organizează, omniscient ,existenţa unor atomi sociali lipsiţi de voce şi de protecţie.
Gestul fondator al lui Burke este, aşadar, profetic în măsura în care poate fi punctul de plecare al unei politici contemporane a libertăţii. Refuzând egalitarismul şi nivelarea prin intermediul marilor proiecte de societate, evitând să construiască o cetate în care minorităţile fanatizate persecută indivizii, în numele unui Crez scris cu majusculă şi la adăpost de orice critică, această viziune clădită în jurul libertăţii mizează, invariabil, pe acel grăunte de decenţă, prudenţă şi demnitate identificabil în individ, ca şi în comunitatea de care acesta aparţine.
Dedicată duratei lungi, lipsită de spectaculosul inerent utopiilor, educaţia burkeeană a libertăţii zideşte barajul de care tirania şi ura se vor izbi în viitor. Căci, aşa cum nota Camus la finalul “ Ciumei”, molima nu va intârzia să revină în cetate, într-o altă zi. Crezul burkeean este menit să fortifice inimile celor care, în tăcere şi solitudine, aleg să fie stavile în calea răului ce invadează universul nostru familiar. Politica conservatoare inspirată de Edmund Burke devine, în cele din urmă, o apărare şi un elogiu al omenescului, în faţa tentaţiilor barbariei.
(text apărut inițial pe La Punkt și publicat cu acordul autorului)
Be First to Comment