Press "Enter" to skip to content

Conservatorismul: o soluție la criza bunului simț? (Tudor-Alexandru Jinga)

Conceptul de „conservatorism” ne duce cu gândul la ideea de tradiție și continuitate. Toate acestea sunt intuiții corecte. Dar ce numim „conservatorism” în contextul modernității? Am putea spune că este un anumit tip de atitudine, paradoxal, specifică modernității, care se naște ca o reacție la schimbările bruște aduse de Revoluția Franceză și de modernitate în general și al cărei sens este de a prezerva o anumită tradiție. Mai mult, am putea spune ca definiția conservatorismului nu poate fi precisă decât relativ la o anumită doctrină sau tradiție. Aceasta deoarece conservatorismul este cadrul general pe care l-au adoptat diverse tradiții în contextul modernității. Însă tradiția la care se face referire cel mai des în raport cu modernitatea și mai ales cu postmodernitatea este marea tradiție a civilizației occidentale. Din acest motiv conservatorismul nu este o doctrină politică în sine sau cel puțin este substanțial diferită de celelalte, întrucât nu presupune o soluție prefabricată, universal valabilă pentru guvernare, putând fi, contrar prejudecăților, extrem de flexibilă în raport cu fiecare caz particular.

Istoric vorbind, așa cum aminteam și mai sus, conservatorismul apare inițial – la filosofiul englez Edmund Burke – ca o reacție la Revoluția Industrială din Anglia și la religia politică postiluministă a raționalismului, instituționalizată de Revoluția Franceză. François-René de Chateaubriand este unul din cei mai importanți susținători ai conservatorismului, în contextul încercărilor de revenire la starea dinaintea violentei revoluții. Însă articolul de față nu vizează o istorie detaliată a gândirii conservatoare, așa că mă voi rezuma la expunerea principalelor trei direcții ale conservatorismului: conservatorismul tradițional, fuzionismul și neoconservatorismul.

Început de Burke, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, conservatorismul de tip clasic sau tradițional este într-un anumit sens continuat în secolul XX de Michael Oakeshot, în Anglia și de Russell Kirk în SUA. Conservatorismul tradițional se naște ca o reacție la individualismul și raționalismul liberalismului. Conform conservatorilor de tip clasic, orice societatea este o comunitate cu anumite valori, cutume, obiceiuri unice și nu o populație de indivizi atomizați fără vreo legătură între ei. Problemele care apar în diferite societăți nu pot avea soluții universale, de tip rețetă, așa cum încearcă să ofere liberalismul. Fiecare problemă trebuie rezolvată contextual, relativ la fiecare societate, ținând cont de tradițiile și obiceiurile locale. În acest sens Oakeshot aduce o puternică critică raționalismului modernității, care, începând cu Machiavelli, Descartes sau Bacon, caută și pretinde să ofere metode universale pentru rezolvarea problemelor umanității. Cunoașterii raționaliste sau „tehnice”, așa cum o numește Oakeshot, i se opune cunoașterea de tip „practic”, reprezentată de cunoașterea tradițională, învățată văzând și practicând. Cunoașterea de tip „practic” este cunoașterea extrasă din seva unei tradiții specifice și poate fi dobândită numai prin identificarea și practicarea acelei tradiții. Este un tip de cunoaștere ezoteric, ce nu poate fi generalizat și nici măcare înțeles de cei care nu aparțin comunității respective. Oakeshot susține necesitatea sintezei celor două tipuri de cunoaștere pentru conservarea unei comunități.

În asentiment cu critica lui Oakeshot este și critica pe care o aduce filosoful american Russell Kirk atât raționalismului, cât mai ales ideologiilor. Conform lui Kirk, ideologiile sunt asemenea unui drog, prezentându-se ca soluții universale pentru toate problemele și aducătoare de salvare și fericire eternă. Această tendință derivă, după cum se poate observa, din căutarea de matehsis universalis de tip modern. Însă, după Kirk, toate ideologiile nu sunt decât niște utopii. Iar rezutatul la care ajung de fapt aceste pretinse metode universale poate fi unul periculos pentru orice societate.

Un alt tip de conservatorism este cel fuzionist. Fuzionismul este un tip de conservatorism specific american ce încearcă să reconcilieze conservatorismul tradițional cu libertarianismul și cu liberalismul. Unul din reprezentanții cei mai de seamă ai acestui curent este Frank S. Meyer. În lucrarea sa Freedom, Tradition, Conservatism, publicată în 1963, Meyer susține că atât tradiționalismul, cât și libertarianismul sunt două atitudini revoluționare extreme. În realitate între cele două este o falsă antiteză. În timp ce tradiționalismul propune ca valori principale virtutea și ordinea, libertarianismul are în prim plan primatul persoanei și libertatea. Dar aceste valori sunt complementare, nu în opoziție: pentru a exista ordine în societate este nevoie ca persoanele să fie virtuoase; însă fără libertate persoanele nu pot fi cu adevărat virtuoase pentru că nu sunt lăsate să aleagă liber și conștient. Fondul dihotomiei tradiționalism – libertarianism se găsește tot în dihotomia tradiție – raționalism. În final însă, tradiționalismul sfârșește în autoritarism, pe când raționalismul sfârșește în utopie (așa cum am putut observa și în cazul lui Kirk). Ceea ce propune Meyer este o sinteză, o fuziune între tradiționalism și libertarianism, doctrină pe care o va numi „conservatorism conștient”. Conservatorismul conștient trebuie să asigure libertatea, dar să țină în același timp cont și de tradiție, sugerând în acest sens importanța cultivării responsabilității.

Una dintre cele mai recente și actuale direcții ale gândirii conservatoare este neoconservatorismul. Totodată este și una dintre cele mai controversate curente conservatoare.

Începând cu anii ’70, la New York activa un grup de intelectuali publici.  Numiți The New York Intellectuals aceștia se grupau în jurul unor redacții ca DissentPartisan Review sau Commentary. Cu toate că veneau de pe vechile poziții stângiste, aceștia adoptă o atitudine critică la adresa comunismului sovietic. Această atitudine devine decisivă în urma „bătăliilor” pe care le poartă unii dintre ei cu Noua Stângă. Urmând chiar să vireze înspre dreapta spectrului politic în contextul Războiului Rece când au adoptat o poziție de susținere marilor instituții americane, intervenția Americii în Războiul Rece pentru impunerea unei Pax Americana și în mod special în lupta împotriva totalitarismului.

De o importanță deosebită în acel context, dar mai ales în zilele noastre este Războiul Cultural (Culture War). După ce socialismul a eșuat în plan economic și politic, în occident, în a doua jumătate a secolului XX, stânga politică a realizat că nu economia este terenul cel mai fertil pentru a distruge definitiv ordinea civilizației occidentale. „Sufletul” civilizației occidentale este de fapt cultura și tradiția acesteia. „Cucerirea” civilizației occidentale înseamnă cucerirea culturii, subminarea sau transformarea culturii occidentale. Acesta este „războiul cultural”! Strategia folosită de Noua Stângă este contracultura. Contracultura este o revoluție împotriva culturii așa cum era ea cunoscută, o revoluție a iraționalității, a eliberării sexuale și a anarhiei împotriva culturii modernității,  umaniste, raționaliste, seculare, academice și a tradiției.

Evenimentele din anii ’60 și ’70 – lupta în universități pentru înlăturarea canonului occidental, mișcările studențești din Franța, din 1968 și mișcarea hippie – au pus în gardă pe mulți dintre gânditorii neoconservatori. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți în acest sens este Irving Kristol, care a scris o serie de articole împotriva contraculturii. Kristol condamna contracultura pentru superficialitatea și pericolul inconștient pe care îl promovau acei tineri, anume un nou totalitarism. Kristol critică în acest sens liberalismul pentru incapacitatea de a riposta, dat fiind că valorile fundamentale ale liberalismului sunt tocmai cele prin care acești dușmani ai săi își fac drum spre distrugerea sa: libertatea, pluralismul și toleranța. Cu alte cuvinte războiul se poartă chiar în planul cel mai important, dar și cel mai fragil al liberalismului: în plan cultural, împotriva valorilor sale, dar respectând totodată valorile sale. Este o distrugere graduală din interior. Totodată “nașul neoconservatorismului”, așa cum a fost numit, recunoaște rădăcinile nihiliste ale aceste mișcări împotriva culturii. Tot aici merită amintiți și Gertrude Himmelfarb (soția lui Kristol), Norman Podhorez (redactorul-șef la Commentary, în anii ’60) și Midge Decter (soția lui Podhorez), care pot fi considerați cu toții, așa cum au și fost numiți: adevărați Culture Warriors („soldați ai războiului cultural”).

În urma expunerii acestor trei tendințe majore ale conservatorismului se pot extrage câteva trăsături definitorii, care vor confirma definiția dată la începutul articolului, o vor completa și, sper eu, vor slăbi prejudecățile cu privire la acest tip de gândire. Conservatorismul este în primul rând o atitudine intrinsec umană și abia mai apoi o docrină politică. Când folosim conceptul de “conservatorism” nu ne referim în mod necesar la ceva vechi, însă vom ține întotdeuna cont de cele dinaintea noastră și le vom trata cu respect. „Conservatorism” nu înseamnă ceva inflexibil, ci ceva flexibil în măsura în care este necesar; nu înseamnă non-schimbare, ci schimbare în raport cu o situație particulară dată și, cu puține excepții, nu înseamnă schimbare bruscă, ci graduală. Un conservator privește cu maxim realism situația politică și va fi întotdeauna sceptic la propunerile ideologiilor salvatoare. Gândirea critică nu va lipsi niciodată, iar pentru ca acest lucru să fie posibil, cunoașterea atentă a realității este crucială. Prudența nu înseamnă pasivitate sau inactivitate, ci o stare de maximă atenție, de permanentă veghe. Privind lucrurile din acest unghi e limpede că guvernarea nu trebuie să presupună schimbarea realității, ci renovarea și administrarea unei realități deja existente. Prin urmare am putea caracteriza atitudinea conservatoare prin patru valori, care îi sunt proprii: prudența, moderația, realismul și pragmatismul.

Traversăm o profundă criză spirituală și culturală, o criză a bunului simț. Lumea pare că a uitat lecția dezastrului uman al celor două războaie mondiale și ale dictaturilor secolului XX. Noi utopii, noi sloganuri, ură nouă pare că renaște între oameni în numele libertății, fratenității și egalității. Ruptura de  trecut a noilor generații este profundă și generatoare de ignoranță și ură revărsată violent pe toate rețelele de socializare. Din păcate însă, numai prin educație, prin truda formării caracterului și prin buna cunoaștere a trecutului și a prezentului poți înțelege cât de nocive pot fi aceste atitudini și credințe; cât de iluzorii și toxice pentru umanitate pot fi ele. Din păcate, fără o cultură a dialogului, fără o cultură a prudenței, a moderației, a realismului și a respectului reciproc, o societate nu poate rezista. Însă nicio atitudine totalitară nu presupune aceste valori. Războiul cultural al noii stângi nu face excepție. În numele libertății, toleranței și al pluralismului, aceștia pretind că pot fi intoleranți și pot suprima libertăți, motivați tocmai de monismul lor ideologic. Nu e cel puțin bizar?

Conservatorismul pe de altă parte, așa cum am văzut, nu presupune să impui vreo ideologie cuiva; ba chiar îi repugnă orice ideologie. Nu presupune nici o stagnare într-un trecut putrezit sau utopic. Ceea ce presupune atitudinea conservatoare este bunul simț. A vedea problema acolo unde e, a identifica ridicolul ca ridicol, a nu îți impune punctul de vedere înainte de a știi despre ce e vorba sunt numai câteva reguli de bun simț pe care le propune conservatorismul și pe care orice om educat le primește în cei șapte ani de acasă. Tocmai de aceea văd în atitudinea conservatoare o posibilă soluție la criza spirituală și culturală pe care o traversăm și care se acutizează văzând cu ochii. Poate ar fi de folos ca din când în când să ne amintim de teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu sau chiar de înțeleptele vorbe ale lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Falkland: „Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic.” Dacă nu vrem să ajungem să ne sfâșiem între noi, dându-i din nou satisfație lui Hobbes, ar fi de mare ajutor dacă am începe să ne temperăm: în primul rând pe noi înșine. (autor: Tudor Jinga)

(text publicat cu acordul autorului, apărut inițial pe Marginalia)

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2021 clubulconservatoriasi.ro - Toate drepturile rezervate