Acum o sută de ani, după dispariția formelor de partid ale conservatorismului românesc, acesta s-a disipat în societate, pe verticală și orizontală, influențând vizibil grupări culturale sau politice, comportamente, atitudini și idei. Deși după cel de-al doilea război mondial conservatorismul politic occidental s-a revigorat, fiind în maximă înflorire la căderea comunismului de tip sovietic, în România el nu a revenit în formule politice și culturale serioase, după 1989. Dar o parte din ideile sale forte, care aveau influență la mase și la elite, și chiar efecte benefice în societate, au fost adoptate tacit, oarecum pe șest și nenumit, de partidele mai importante din sistemul postdecembrist românesc. Nu de puține ori, anumitor lideri, de „stânga” sau de „dreapta”, ideile de sorginte conservatoare le-au conferit prestigiu popular, le-au sporit credibilitatea politică și uneori le-au creat și o anumită aură intelectuală.
Dar azi e timpul să lămurim anomalia care s-a produs și persistă în sistemul politic românesc. Conservatorismul alb, cel clasic, s-a pulverizat acum o sută de ani și părți din el au fost confiscate ilegitim de cei care au dorit să capete influență asupra societății românești. Astfel au apărut mutanții de azi: un conservatorism roșu (cu nuanțe socialiste stridente), unul albastru (care se îmbină uneori prea mult cu neoliberalismul) și unul verde (cu nuanțe radicale de naționalism). Fiecare dintre acestea, distorsionând parțial ideile de bază ale conservatorismului, profitând doar de părțile lui pozitive și constructive, eludând teme care nu conveneau din modelul de bază, a exploatat fără scrupule conservatorismul clasic pentru a suci mințile electoratului actual în direcții nefirești.
Conservatorismul roșu a fost articulat treptat de PSD, livrat cu timiditate pe piață după anul 2000 și folosit azi din plin pentru a acoperi o legendă politică mincinoasă. PSD ar fi singurul partid interesat de binele popular, păstrător al tradițiilor și apărător al specificului cultural românesc. PSD denunță pe cei de dreapta ca fiind cosmopoliți, capitaliști sălbatici, cu ifose antiromânești, slugi ale Occidentului și dornici de a impune în România o matrice culturală străină de tradițiile autohtone. Această minciună pesedistă a prins (pe fondul preocupării generale a elitelor de a recupera liberalismul pierdut în anii comunismului) la generațiile mai coapte, la preoțime și la mulți din oamenii de cultură care au primit o educație mai apăsat naționalistă, în comunism. La o privire mai atentă, se vede clar spoiala de conservatorism a socialiștilor roșii, care folosesc aceste detalii doar pentru a-și consolida pozițiile de putere, pentru a avea acces la bani și pentru a mima interesul față de patrie, națiune și concetățenii de rând. Cu adevărat, însă, rar vezi vreo strategie articulată a PSD pentru salvarea metodică a patrimoniului, recuperarea tradițiilor sau apărarea fermă a creștinismului. Organizarea în bătaie de joc a referendumului pentru familie spune deja prea multe, în sensul celor de mai sus.
În general, conservatorismul roșu e folosit pentru a camufla dorința avidă de bani, putere politică și control asupra societății românești. Să recunoaștem totuși că, în nebunia lor, unii mici pioni au muncit corect și au făcut fapte de eroism cultural, mai ales punctual, local, dar mai întotdeauna mânați de ideea că sunt unicii salvatori ai autohtonismului, fabulând noaptea în vis sau ziua în fața oglinzii, despre tăvălugul liberal antiromânesc și despre rolul lor de cruciați români ai contemporaneității. Mai rău e că și unii oameni școliți, chiar din noile generații, se îmbată cu apă rece și nu văd că „împăratul” roșu e gol. Că „tradițiile” lui sunt doar vorbe în vânt, doar pe jumătate spuse, lipsite de profunzime și deci fără efecte reale pe termen lung.
Conservatorismul albastru este unul firav, comparativ cu cel roșu. S-a născut în zonele liberale și liberal-democrate. El nu este unul de masă, ca în PSD, ci trăiește prin câțiva oameni. Și aceia, marginalizați în zona dreptei, căci „tinerii lupi” liberali inhibă din mers această direcție și nu o văd ca parteneră a neoliberalismului românesc. Dar câțiva oameni politici și intelectuali, la un moment dat, au avut încăpățânarea de a introduce în România referințe corecte la conservatorismul postbelic, așa cum se dezvolta el armonios în lumea occidentală liberă. Un conservatorism modernizat, actualizat, care abandona hainele lăsate de Chateaubriand și de Maistre, care s-a mutat de la regalitate și aristocrație la poporul simplu și la valorile lui culturale și morale, prin Russell Kirk, Roger Scruton și alții. Conservatorii albaștri nu au avut voința de a impune public o direcție politică nouă în România, s-au poticnit în cariere, decizii și mici orgolii personale, au fost atașați mult timp și de liberalism și de conservatorism și, în final, nu au dat un corpus de idei despre cum ar putea arăta noul conservatorism românesc, actualizat la secolul XXI. Au însă meritul de a fi practicat cu sinceritate acest discurs, fără a viza avantaje de pe urma lui și fără a vinde „opium” poporului. Conservatorii albaștri sunt loiali democrației și Occidentului, structurilor și instituțiilor acestuia, oferă atașament permanent față de valorile europene și creștine și nu le trece prin minte să-și completeze tradițiile cu importuri recente din „magica” gândire chineză sau putinistă, precum unii din conservatorii roșii.
Conservatorismului albastru i se reproșează de către cel roșu o cantonare în teorie, în intelectualism și în modele înalte, precum și o reținere în a se apropia de popor. Dacă albaștrii fac apel la gânditorii contemporani care au renovat benefic conservatorismul după 1945, în lumea liberă, roșii se grăbesc să-i facă peiorativ neoconi (mizând pe faptul că oamenii nu știu ce e aia, deși adepții lui Kirk și Scruton și ai creștinismului practicant nu pot fi așa ceva). Roșii, în schimb, vorbesc oamenilor de badea Cîrțan, de eternele virtuți ale satului (aflat, după cum știm, într-o teribilă metamorfoză negativă…) și de figurile pitorești ale conservatorismului boem românesc de secol XIX (care, în treacăt fie spus, erau școlite și își luau principalele idei novatoare tot din universitățile occidentale).
Conservatorismul verde urcă la suprafață din straturile profunde. Oarecum, poartă cu onestitate în față teme apropiate de omul simplu, creștine și de organizare socială decentă, dar se împiedică în absorbția de zvonuri și modele politice nocive (Antonescu, legionari, Ceaușescu), în naivități și răutăți viscerale, încă practicând o competiție absurdă cu alte etnii din propria țară, cu „străinii” din Vest, cu catolicii, cu masonii și cu alte pericole închipuite. La pachet cu impulsurile conservatoare universal valabile vin și tușe stridente naționaliste, visuri de glorie deșartă, un activism orb care e gata să sară la bătaie pentru aproape orice și care vrea să rezolve doar prin furie energetică nedreptățile constatate în jur. Privind din exterior, nu știi dacă conservatorismul roșu, plasat strategic, calculat și metodic, pe piața politică, sau conservatorismul verde, care irupe instinctual, venit din frustrări și disperare (uneori reală), e mai periculos pentru români.
Conservatorismul verde îi împarte pe cetățenii României în patrioți și trădători, îi stigmatizează fără multe probe, totul se lucrează din imaginarul ideologizat. Și le cere acestora să iasă din realitățile secolului XXI, să meargă spre trecut, pentru a plonja în iluzia unei lumi a naționalismului radical. Tot ce are legătură cu etnicul și cu simbolistica națională este exacerbat, iar conservatorismul verde arareori știe să abordeze cu calm și înțelepciune temele naționale și creștine, interpretând mai mereu semnele vremii ca pe o catastrofă, o apocalipsă umană și națională. Pierduți în ficțiunea lor dragă, conservatorii verzi nu mai vorbesc despre vreun proiect real de țară, despre dezvoltare, înnoire culturală, stabilizarea educației, de adaptare inteligentă la o Europă și o lume complexă care au depășit demult etapa ideilor strict etnice și a statelor națiuni inocente, care se formau la jumătatea secolului XIX.
Mai recent, valul aurit care a apărut în politică își propune să confiște total ideea conservatoare, prezentându-se ca unici moștenitori, dar uitând să explice propriilor adepți adevăratul conservatorism doctrinar, așa cum apare acesta în toate mediile culturale și intelectuale decente din spațiul european și atlantic. Zi după zi, apar site-uri și foi care conțin cuvântul conservator, încercând o manipulare de proporții a necunoscătorilor, dar fără a se revendica de la Titu Maiorescu, P.P. Carp sau Marghiloman, ci doar de la figuri politice de forță din trecut și din prezent.
În ciuda încordării publice a mușchilor, conservatorismul verde aparține definitiv trecutului, e inadaptat actualității, nu are soluții pentru viitorul complex al omenirii și doar întreține o stare de încrâncenare militantă, fără a ști să fie luminos și generos, fără a prezenta o cale realistă și acceptabilă pentru oamenii prezentului. El se află doar în linie defensivă de bătaie și țipă că transformările sociale inerente secolului XXI (unele dureroase, e drept) sunt instrumentate de dușmanii omenirii: masoni, occidentali, progresiști. Duritatea e cuvântul de ordine și demagogia e practica uzuală, fără a observa că mai nimic din vorbăria lor nu mai poate fi pus în practică, în formulele prezente. Viziunea exclusiv etnicistă ignoră modificările sociale, mentale și educaționale din ultimele decenii și conservă o utopie politică așa cum a fost ea lansată de gânditori din dreapta radicală interbelică.
Conservatorismul verde e sceptic față de instituțiile civilizației occidentale, față de cultura occidentală și își condimentează discursul cu false suveranități anti-Vest, inventând pur și simplu pretinse ordine venite de la UE și Merkel, pretinse conspirații olandeze și germane contra României. Verzii văd lucruri care nu există, doar pentru că ecuația ideologică prin care își trec știrile cotidiene le impune așa. Își justifică neputințele proprii prin imposibilitatea de a se opune unor grandioase comploturi contra popoarelor mici, exacerbează și distorsionează imperfecțiunile lumii moderne și își domină electoratul doar împrăștiind teme și subiecte care să inducă groaza în mințile plăpânde și slab educate. Trăind într-o realitate paralelă și fictivă, dar crezând cu hotărâre în ea, conservatorii verzi cad ușor în fanatism și furie, fac gesturi ciudate și sunt tentați să practice doar aspra judecată față de cei care nu sunt ca ei. Cea mai mare parte a atitudinilor lor nu are nici o legătură cu conservatorismul real, ci se hrănește din „nebunii” și utopii politice radical naționaliste.
În acest context general, refacerea conservatorismului alb este absolut necesară. Toate atributele sale forte: prudența și moderația politică, atitudinea față de istorie și tradiții, față de creștinism, existența umană și un anumit model cultural, promovarea comunităților locale și îngrădirea exceselor statului, toleranță și conviețuire, agenda educațională și de dezvoltare, morala în politică, toate aceste caracteristici sunt necesare României în degringolada politică de astăzi. Viziunea albă conservatoare, cu îmbinarea fericită a elementelor naționale și locale, a tradițiilor cu elemente de liberalism clasic, cu accentul pus pe moralitate, educație și cultură, cu sprijinirea democrației și a valorilor europene, cu dorința de a plasa demn România în concertul națiunilor europene, poate folosi enorm la schimbarea în bine a societății românești și la îmbunătățirea imaginii României în lume. (autor: George Talmaciu)
*articol apărut inițial pe Marginalia (2 septembrie 2021)
Be First to Comment