De când am reintrat în contact mai intens cu românii din România, mi-am dat seama că există diferențe de percepție între cum se înțeleg unele cuvinte-cheie din vocabularul politic modern.
Pentru majoritatea celor din România, a fi conservator se rezumă la a refuza orice schimbare. În spatele acestui refuz se află frica de necunoscut. Frica de ideologii străine neamului, frica de alte religii, de relativismul moral, de modificarea standardelor, de pierderea suveranității naționale. În acest sens, „conservatorism” înseamnă a întoarce spatele noului, indiferent pe ce cale și sub ce formă ar veni. Inclusiv refuzul modernizării tehnologice, al infrastructurii, al educației, dacă acestea vin la pachet cu renunțarea la tradiții și obiceiuri străvechi (inclusiv sfântul obicei strămoșesc de a lua și a da șpagă sau de a termina școala aducând săpun și flori pentru doamna profesoară).
Nu spun că aceste temeri nu ar avea o anumită justificare. Modernizarea poate aduce într-adevăr modificări în codul genetic al popoarelor. Numai că această poziționare, de respingere a noului, pe care unii o cred conservatorism, nu este de fapt conservatorism.
Conservatorismul occidental (nord american sau vest european) înseamnă altceva: înseamnă tratarea omului ca individ, nu ca parte a unui grup; înseamnă garantarea unor libertăți fundamentale; înseamnă minima intervenție a statului în economie; înseamnă maxima inițiativă economică privată. Mai înseamnă și pragmatism, adică a căuta rezolvarea cea mai simplă și directă a problemelor. La nevoie, statul poate și trebuie să intervină, în cazul unor crize naționale sau pentru dezvoltarea unor mari proiecte de infrastructură, pe care sectorul privat nu le poate asuma. Și cum a spus Reagan, a fi conservator nu înseamnă a refuza noul, ci a rezolva probleme noi pe baza unor principii vechi, care și-au arătat viabilitatea.
Mi-e teamă că în România electoratul cu adevărat conservator în sens occidental este destul de subțire, în schimb avem un electorat pseudo-conservator, strâns unit în jurul PSD sau mai nou, al partidului AUR.
O dovadă că lucrurile stau așa? În 2010, premierul Emil Boc a introdus măsuri de austeritate, iar majoritatea electoratului „conservator” a chițăit că „Boc ne taie salariile și pensiile”. Românul “conservator” așteaptă de la un guvern conservator același lucru pe care îl așteaptă și electoratul tradițional PSD-ist: firimituri și pomeni, un stat care să aibă grijă de noi. Aceasta varianta de conservatorism ar trebui numita mai degrabă tribalism.
Al doilea termen care riscă să genereze multe confuzii este „globalizare”. Globalizarea – adică înlăturarea treptată a obstacolelor din calea circulației mărfurilor și a forței de muncă, este un concept conservator, nu progresist. Surpriză, nu?
De pildă, în Canada, cei ce au inițiat cele mai multe tratate de liber schimb au fost conservatorii. Liberul schimb – eliminarea tarifelor și taxelor vamale, simplificarea circulației forței de muncă, recunoașterea reciprocă a calificărilor, sunt concepte care provin din principiul conservator al limitării intervenției statului. Pentru că această globalizare conservatoare este justificată de necesități economice.
Desigur, există și imitația sa de stânga – adică globalismul – manifestat prin amestecul forțat de populații incompatibile, făcut pe criterii ideologice, nu pe necesități. Al aducerii forțate de imigranți care nu au nici capacitatea și deseori nici voința de a se integra social și economic în țările gazdă, numai pentru a elimina diferențele și a netezi valorile.
Deci de acum încolo, când vorbim despre conservatori și globalizare, să fim atenți despre care din ele vorbim. Conservatorismul de tip occidental și globalismul de tip conservator au ca scop prosperitatea și libertatea, tribalismul și internaționalismul socialist aduc mai degrabă sărăcie, egalitarism și haos. (autor: Gabriel Purcăruș)
Be First to Comment