În pământul ţării noastre unii oameni, împinşi de nevoile lor, au răsădit cândva sămânţa stăruinţei în treburile publice, pentru a putea produce şi reproduce buruiana hatârului. Roadele bogate culese de dânşii au ademenit şi pe mulţi alţi să se îndeletnicească cu asemenea cultură şi de atunci această pereche de ierburi nepriincioasă nu s-a mai dezlipit de pământul ţării noastre.
Astfel au ajuns stăruinţa şi hatârul un obicei al pământului; el a domnit în ţară mai sigur decât toţi domnii şi decât toate guvernele, fiindcă a venit la putere cu fiecare pe rând. În adevăr aşa de înrădăcinate sunt la noi aceste deprinderi, încât pare că nu oamenii sunt cei deprinşi, ci pământul este acel ce le scoate la lumină din veacurile de demult şi până astăzi. S-au schimbat şi legile şi formele de viaţă aşa de mult, şi cu toate aceste stăruinţa şi hatârul au rămas neclintite la locul lor în toate părţile, în toate păturile sociale şi în zestrea tuturor partidelor politice, pentru a-şi îndeplini tradiţionala chemare în mersul statului român. De s-ar scula bătrânii din groapă să vadă progresele ce am făcut ar rămânea uimiţi de aparenţele schimbate sub care iar întâmpina viaţa noastră. Cu toate aceste, după ce ar pricepe formele nouă, s-ar înţelege foarte bine cu noi în multe privinţe, dar mai cu seamă făcând hatâruri şi stăruind a le primi. Ar avea cuvânt să se bucure cât de bine am păstrat noi moştenirea strămoşească care ne-au lăsat-o ei.
Statul nostru nu s-a putut deci regenera până într-atât încât funcţiunile lui să poată fi îndeplinite fără ca să mijlocească stăruinţa particularilor şi hatârurile funcţionarilor. Aceste năravuri sunt chiar atât de răspândite, încât ele întunecă în umbra lor toate începuturile energice de îndreptare. De n-am şti din experienţă până unde merg stăruinţele şi hatârurile posibile în fiecare oficiu şi de am voi să-nşirăm numai cazurile mai obişnuite în fiecare ram administrativ, greu am putea elimina vreo părticică din toată activitatea statului în care să nu se fi furişat sau hatârul, sau cel puţin stăruinţele.
De ne-ar întreba un străin care nu cunoaşte ţara cum se explică o practică atât de constantă în felul celor arătate până aci – să cugete fiecare de nu i-ar veni greu să dea un răspuns precis asupra tuturor cauzelor care menţin în uzul comun aceste tradiţii, atât de întinse sunt împrejurările ce le favorizează.
Mai întâi, stăruinţa are în funcţiunea zilnică a mecanismului nostru administrativ o importanţă a sa proprie, în afară de raportul către hatâr. Se stăruie nu numai pentru hatâruri, ci şi pentru că oficiul public merge foarte încet şi uneori nu merge deloc fără animarea ce îi dă interesul particular. Stăruinţa particulară este deci de multe ori chemată a suplini o lipsă, a înlocui o bucată din conştiinţa datoriei, ce lipseşte funcţionarului. În asemenea cazuri, inventarul lucrurilor şi elementelor ce constituie oficiul public cuprinde, pe lângă funcţionari şi leafă, pe lângă legi, registre şi corespondenţă, pe lângă servitori, mobilă şi cofa tradiţională de apă, pe lângă toate acestea mai cuprinde ca element necesar şi interesul particularilor ce stăruie pentru a se pune maşina în lucrare regulată. Banca stăruitorilor contribuie la îndeplinirea funcţiunilor aproape ca şi biroul funcţionarilor, şi această bancă nu va putea fi dată afară din oficiile publice câtă vreme vor dispune de aceeaşi calitate de funcţionari, cum îi avem astăzi în majoritatea lor.
Particularii însă nu se mulţumesc totdeauna să ocupe numai locul ce li se face pe banca stăruitorilor ordinari. E natural ca ei să îşi facă următoarea socoteală: Cutare funcţionar, pentru ca să îşi îndeplinească datoria, trebuie tras de mânecă. Dacă va fi supus unui prisos de influenţe bine combinate, va putea fi ademenit să facă lucruri peste şi chiar contra datoriei sale. În tot cazul, lucrul este de încercat.
Din momentul în care cetăţeanul a fost pus în ispită să încerce o singură dată şi a reuşit, deprinderea e gata formată. De aci înainte nu îi rămânea nici un soi de interese personale pentru ca să nu poată găsi protecţie şi ajutorul autorităţii publice. Dacă i se cuvine acest ajutor pe drept cuvânt, atunci stăruinţa tinde a aduce la îndeplinire ceea ce trebuia să se realizeze de la sine.
Dacă din contra, după înţelesul drept al legilor, interesul său personal ar rămânea părăsit sau chiar nimicit, atunci el nu se dă îndărăt să încerce cu orice mijloc hatârul care înfrânge legea, dar duce la bun liman interesul său.
Astfel, în toate cazurile în care reuşeşte stăruinţa să se combine cu hatârul, cetăţeanul înlătură rând pe rând toate îndatoririle şi îngrădirile stabilite prin legi şi poate ajunge să îşi creeze în cercul relaţiunilor sale exempţiuni de fapt, ca şi cum ar fi de drept absolvit de dispunerea şi ascultarea legilor. Mai mult chiar decât atâta se poate întâmpla. În urma stăruinţelor hatârul merge câteodată atât de departe încât interesele publice reale se pun în serviciul intereselor particulare, sau se simulează interese publice fictive numai şi numai pentru a se da folos particularilor. Nu este nevoie să cităm exemple pentru a dovedi astfel de lucruri întâmplate, şi apoi ar fi greu de ales exemple cât de generale, fără a se supăra persoanele cărora le-am da preferinţa de a le implica în exemple. Când însă hatârul se ridică până la acest suprem grad, atuncea lucrul şi bunul public ajunge a avea numai scopul să umple pungile câtorva favorizaţi de soartă şi pe când pentru dânşii statul cu toate legile şi mijloacele lui devine o asociaţie de binefacere şi protecţie a intereselor lor particulare, pentru alţii rămâne a fi, cum zice un învăţat, un rău necesar, sau, cum spune românul, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Este interesant de ascultat şi scuzele ce îşi fac conştiinţei lor în public cei ce reclamă şi cei ce fac hatâruri în afacerile publice. Nu mai amintim principiul înşelător că scopul scuză mijloacele, în care nu crede nimeni decât când se potrivesc, pentru alte motive concrete, că mijloacele rele sunt absolut inevitabile. Dar vom aminti faptul că oamenii se mângâie crezând că nu fa în fiecare caz dat un rău atât de mare încât să oprească executarea lui şi să se sfiască de a-l mărturisi. Organismul nostru fizic primeşte otrăvuri în porţii mici, ca medicamente. Pentru ce n-ar primi şi organismul politic mici doze de venin fără ca să se ruineze? Ei uită însă că comunicaţia întreruptă între corpurile noastre fizice se continuă prin nenumărate vene şi artere înlăuntrul aceluiaşi corp social, în care se adună la un loc toată otrava şi corupţia care se infiltrează în el din toate părţile.
[fragment din articolul Stăruinţa şi hatârul apărut în „Ţara nouă”, An. I, nr. 10, 15/27 iunie, 1884, p. 313-315]
*Petru Th. Missir (1856 – București), descendent al unei familii armenești, a fost un profesor universitar de drept și filosofie juridică, critic literar, membru „Junimea” și membru de onoare al Academiei Române.
Fii primul care comentează