Michael Oakeshott nu a aparţinut, în timpul vieţii sale, şi nu aparţine, în posteritate, categoriei de gânditori ce oferă un ghid al acţiunii practice, un catehism revoluţionar ce permite întregii vieţi să capete sens. În contrast cu atâţia dintre contemporanii săi, seducători şi volubili, Oakeshott a preferat scepticismul certitudinilor, evidenţiind limitele pe care raţiunea este obligată să le respecte, spre a evita ca dominaţia ei să devină un imperiu al ruinei şi al tiraniei.Domesticirea progresului, iar nu tăgăduirea lui, a fost una dintre ambiţiile pedagogiei sale conservatoare.
Secolul XX a fost al vocilor care,de la stânga şi de la dreapta radicală, au exaltat calea cutezanţei şi a îndrăznelii. Temeritatea a fost elogiată ca un act ce eliberează. Politicile făurite în numele clasei şi al rasei au învins tocmai pentru că au mizat pe această eliberare/ emancipare a omului, prin apel la violenţă, resentiment şi fanatism. Curentul ce a sufocat libertatea în veacul trecut nu a dispărut şi el trece în secolul nostru cu aceeaşi vigoare, fără ca nimic din forţa sa de seducţie să se piardă.
Conservatorismul lui Oakeshott indică, atunci, ca şi acum, alternativa la masificare,la etatism şi la centralizare. Căutarea fericirii terestre, prin revoluţionarea societăţilor, continuă să fie opţiunea spre care se îndreaptă indivizi şi politicieni, în egală masură. Iar statul este entitatea de care este legată această promisiune mesianică a îndreptării răului şi coborârii fericirii pe pământ. Ideologiile nu sunt altceva decât formula magică prin care acest surogat edenic poate fi realizat, prin abandonarea liberului- arbitru.
Raţionalismul
Raţionalismul în politică este astăzi, la fel cum era şi pentru Oakeshott în urmă cu decenii, realitatea dominantă pe care nu o putem ignora. Premizele pe care se întemeiază sunt nealterate şi sunt la fel de seducătoare- raţiunea omenească este infailibilă şi este capabilă, prin organizare şi planificare colectivă, să elimine răul din societăţile pe care le administrează. Ţintele pe care această politică raţionalistă le urmăreşte, spre a relua caracterizarea memorabilă a lui Oakeshott însuşi, sunt uniformitatea şi perfecţiunea. Căci fericirea nu se poate realiza decât prin aplicarea unei scheme ce funcţionează global. Abaterile individuale nu mai pot fi tolerate.
Totalitarismul comunist este avatarul cel mai complet şi etanş al acestei înclinaţii raţionaliste. Comunismul, este nevoie să repetăm pentru nostalgici şi amnezici,nu a fost un accident, ci realizarea unui plan care îşi are rădăcinile ideologice în această încredere nelimitată în suveranitatea raţiunii. Omul trebuie remodelat spre a se incadra în această schemă pe care mintea omenească o compune . Peisajul social este asemeni unei pânze pe care mâna statului comunist desenează conturul lumii perfecte. Nimeni şi nimic nu poate tulbura această acţiune cosmogonică.
În forme benigne, din care a lipsit elanul criminal, aproape toate statele occidentale au imbrăţişat, în deceniile de după 1945, schema raţionalistă de reorganizare a societăţilor şi instituţiilor lor. Din ce în ce mai mult, progresul statului în detrimentul individului şi al sferei sale de autonomie a fost privit drept consecinţa necesară şi firească a căutării unui nou echilibru. Raţionalismul a oferit panaceul planificării şi al intervenţionismului economic. Eradicarea sărăciei şi inegalităţilor este obiectivul pe care statele şi l-au asumat, ca purtătoare a acestei suveranităţi a raţiunii. Extinderea autorităţii lor este semnul acestui triumf al raţionalismului, sub semnul căutării celei mai senine dintre societăţi. Scepticismul nu mai are loc în acest univers guvernat de marşul progresului. Egalitarismul şi nivelarea sunt instrumentele prin care se ating aceste înălţimi arcadice.
Scepticismul lui Oakeshott a mers, deliberat şi iconoclast, în contra acestui curent dominant. Condiţia sa conservatoare este alternativa la acest avans destructiv-suveranitatea raţiunii neîngrădite înseamnă, inevitabil, suveranitatea neîngrădită a statului. Iar acest stat, în absenţa unor limitări şi restrângeri, va sfârşi prin a invada, în numele fericirii, toate vieţile noastre, spre a le înlocui cu un plan unic,raţional şi eficient.
De aici, imperativul moderaţiei,imperativ pe care Oakeshott îl dezvoltă ca parte a politicii sale conservatoare. Moderaţia este antidot şi remediu, permanent plasată în opoziţie cu această reţetă raţionalistă şi utopizantă a fericirii colective. Simbolic,guvernarea raţiunii este inseparabilă de ceea ce Oakeshott identifica a fi pasiunea visului: domeniul realităţii trebuie ordonat în acord cu principiile raţiunii, domeniul realităţii trebuie curăţat de toate imperfecţiunile spre a se confunda cu schema ideală ce întruchipează viitorul. Guvernarea societăţilor devine o aventură prometeică, o luptă continuă spre a atinge ordinea indicată de planul utopic, o mobilizare revoluţionară, mai mult sau mai puţin violentă,motivată de fervoare ideologică şi de elan mesianic.
Moderaţia
Moderaţia se opune, ca prelungire a scepticismului, acestei politici a nemăsurii şi visului. Lecţia lui Oakeshott o duce mai departe pe aceea a lui Edmund Burke. A reforma este infinit mai delicat şi dificil decât a de a rade din temelii. A inova, atent şi prudent, este o acţiune mai puţin spectaculoasă decât distrugerea. Moderaţia conservatoare cere tenacitatea raţiunii spre a combate excesele raţionalismului. Nu progresul este refuzat, ci dezintegrarea prin schimbări bruşte, cu efecte neanticipate dramatice. Moderaţia conservatoare a lui Oakeshott este un apel la trasarea limitelor între care politica poate acţiona, fără a deveni un inamic al libertăţilor. Distincţia dintre politica conservatoare şi cea a radicalismului este dată de prezenţa moderaţiei. Compromisul nobil, dialogul, prudenţa sunt instrumentele de care această politică se serveşte, spre a limita înaintarea politicii visului,a pasiunii şi a fanatismului.
Moderaţia, doar în aparenţă neînsemnată, acordă un alt sens guvernării şi politicii. Moderaţia este opusă patimilor şi ambiţiilor prometeice, moderaţia mizează pe individ şi pe comunităţile organice, liber alcătuite de indivizi, moderaţia refuză viitorul perfect în numele prudenţei şi obligă la un examen atent înaintea schimbărilor de anvergură. Moderaţia, pe urmele lui Oakeshott, este inseparabilă de salvgardarea idealului de guvernare limitată, respectuoasă cu liberul – arbitru uman şi capabilă să medieze conflicte, iar nu să le creeze. Domnia legii, constituţionalismul sunt elementele acestei moderaţii care nu are nimic abstract sau pedant. Moderaţia este un combustibil care alimentează libertăţile şi un zid care se ridică impotriva fanatismului revoluţionar.
Moderaţia conservatoare a lui Oakeshott eliberează, aşadar, pentru om şi inclinaţiile sale un întreg domeniu care este ameninţat de stat şi de avansul său. Guvernarea limitată limitează arbitrariul. Politica moderaţiei opreşte extinderea cancerigenă a fanatismului. Imperfecţiunea umană nu poate fi corectată de stat, asemeni unui chirurg omnipotent. Visele în politică sunt materia din care se croiesc crimele şi excesele barbariei.Moderaţia redesenează cadrul în care guvernarea şi oamenii pot coexista. Schimbarea şi progresul sunt privite la scară umană, iar nu ca aventuri grandioase. Firescul vieţii este ocrotit împotriva prometeilor care, seduşi de flacăra raţiunii, incendiază naţiuni şi le oferă doar sclavie.
(text apărut inițial pe La Punkt și publicat cu acordul autorului)
Be First to Comment