Press "Enter" to skip to content

Trei concepte conservatoare: autoritate, loialitate și tradiție (Roger Scruton)

Atitudinea conservatoare cere menținerea unei ordini civile. Ce este această ordine? Și de ce ar trebui conservată? Trebuie să începem prin a distinge între stat și societate – nu pentru că acestea ar fi cu adevărat separabile, ci pentru că ele ar trebui discutate în mod separat. Societatea constă în legământul social care dă naștere și susține instituțiile guvernării. Istoricii discută originile statului. Adesea ei discută ca și cum „statul” ar fi o invenție modernă, rezultatul colapsului jurisdicției ecleziastice, cel al palavrele/vorbăriei din jurul „drepturilor omului” (care păreau să necesite în mod urgent inventarea unei entități împotriva căreia să fie revendicate) sau în urma stabilirii granițelor la Congresul de la Viena. Aceste discuții ridică probleme importante și mă voi întoarce la ele. Dar, de dragul clarității, trebuie să facem distincția cea mai largă posibilă și să presupunem că orice organizare în care există o guvernare autentică posedă două aspecte, societatea civilă și statul. Nici un aspect nu poate exista independent, iar cititorul trebuie deci să accepte că viziunea conservatore asupra societății va conține deja indicații importante ale concepției conservatoare despre stat.

Cu toate acestea, conservatorismul își are originea într-o atitudine față de societatea civilă, iar doctrina sa politica este derivată dintr-o concepție asupra societății civile. Dar o doctrină politică trebuie să conțină un temei pentru a acționa și a fi o sursă de atracție. Conservatorul, incapabil să recurgă la un viitor utopic sau la orice viitor care nu este deja conținut în prezent și în trecut, trebuie să se folosească de concepții care sunt atât direct aplicabile lucrurilor așa cum sunt ele, cât și capabile în același timp să inducă o forță motivantă în oameni.

Și această forță trebuie să fie la fel de mare ca dorința pentru „libertate” și „dreptate socială” manifestată de rivalii săi. Există trei concepte care ne vin imediat în minte și a căror aplicare prezentă trebuie să o examinăm: cel de autoritate, de loialitate și de tradiție.

Autoritatea

Este un fapt remarcabil că oamenii recunosc autoritatea la semenii lor, în aranjamentele sociale, în instituții și în stat. Este la fel de remarcabil că această autoritate poate inspira fidelitatea lor într-o asemenea măsură încât ei ar putea să-și dea viața de dragul ei, la fel ca și pentru orice ideal sau crez religios. În măsura în care oamenii și-au aflat dispoziția de a-și da viața pentru ceva mai mare decât ei înșiși, atunci, din punct de vedere istoric, națiunea și ordinea socială trebuie să rivalizeze cu religia ca principale beneficiare ale acestui gest. Un cinic ar putea spune că Biserica și Statul reprezintă singurele puteri capabile să îi constrângă pe oameni să-și dea viața, dar acest cinism este lipsit de temei. Nu statul a fost cel care i-a constrâns pe aheieni să se adune în jurul zidurilor Troiei, ci simțul identității lor sociale comune și al onoarei și fidelității pe care o resimțeau în calitatea lor de greci (în mod firesc, oroarea și impersonalitatea războaielor moderne fac mai dificilă susținerea aceastei atitudini).

„Autoritatea” poate însemna multe lucruri. În particular, ea poate să însemne fie putere instituită, fie puterea legitimă. În ambele sensuri, ea poate fi acordată, luată, respectată, ignorată, respinsă. O persoană care are autoritate o are dintr-o anumită sursă – deși este bine dacă ea posedă autoritate într-un alt sens, conform căruia aceasta înseamnă nu un principiu de guvernare legitim sau instituit, ci darul natural de a inspira loialitate. Pentru marxist, „autoritatea” și conceptul de „legitimitate”, prin care aceasta își conferă demnitate, sunt doar părți ale dominației de clasă, concepte care aparțin și sunt inoculate de o clasă ce deține „hegemonia”. Ele aparțin, după marxiști, acelei imense puteri inconștiente prin care puterea a căutat să se camufleze cu ajutorul instituțiilor acceptate și prin care natura istorică (ceea ce înseamnă lipsa de permanență) a acestor instituții este mascată. Ceea ce este istoric este prezentat drept natural, iar puterea este reprezentată ca o putere nemodificabilă. Să nu ne înșelăm, spune marxistul, în acest caz, singura realitate este puterea.

Este important să vedem că aceste doctrine, fie că sunt adevărate, fie false, pot fi irelevante pentru practica politică. Ceea ce distinge activitatea politică de gruparea biologică a turmei este că structura celei dintâi este determinată de conceptele acelora care se angajează în ea, în timp ce cea de-a doua ascultă numai de legile inexorabile ale naturii. Și poți încerca oricât de mult să subminezi „ideologia conducătoare” care, prima, a plasat legitimitatea în centrul conștiinței comune, dar nu vei avea succes în a-i face pe oameni să alunge din mintea lor un concept care – în relația lor prezentă cu lumea – le este indispensabil. Oamenii posedă ideea legitimității și văd lumea colorată în acești termeni: modul în care văd lumea determină modul în care ei acționează asupra ei. Acum, credința în legitimitate există și va exista întotdeauna ca parte a conștiinței politice comune, iar o societate în care oamenii nu pot simți această legitimitate a guvernării, în care ei văd numai constrângerea statului și numai puterea instituită, nu este o societate fericită.

Loialitatea

Loialitatea este cea care definește condiția societății, face ca societatea să fie ceva mai cuprinzător decât „agregatul de indivizi” perceput de spiritul liberal. Este caracteristic conservatorului să fie sceptic cu privire la pretențiile ridicate în numele individului, dacă aceste pretenții sunt în conflict cu loialitatea necesară societății, chiar dacă el ar putea dori ca statul (în sensul de aparat guvernamental) să se afle într-o relație foarte sumară cu activitățile cetățenilor individuali. Și individualitatea este un artefact, o realizare care depinde de viața socială a omului. Și, într-adevăr, așa cum au scos în evidență mulți istorici, este o aventură recentă a spiritului uman ca bărbații și femeile să se definească ca indivizi, ca ființe a căror natură și valoare este însumată de individualitatea lor unică. Condiția omului cere ca individul să poată exista și acționa ca o ființă autonomă numai pentră că el poate mai întâi să se identifice pe sine cu ceva mai cuprinzator – ca membru al unei societăți, grup, clase, stat sau națiuni, al unui aranjament căruia poate să nu-i dea un nume, dar pe care îl recunoaște instinctiv ca fiind căminul său. Politic vorbind, această legătură de loialitate – care, vazută de pe înălțimile speculației intelectuale drept „statutul meu și datoriile sale”, este trăită ca o certitudine particulară în cadrul activităților cotidiene – este de o valoare care o transcende pe cea a individualității. Pentru majoritatea oamenilor, legătura de solidaritate are o autoritate imediată, în timp ce chemarea individualității rămâne neauzită. Este, așadar, greșit să considerăm că un om de stat are un fel de datorie să se îngrijească de cea de-a doua și s-o ignore pe cea dintâi. Dacă cele două impulsuri nu sunt în conflict, așa cum probabil nu erau, de exemplu, în societatea descrisă de Fielding (și apărată de Burke), atunci toate sunt bune și frumoase. Dar, dacă cea dintâi o amenință pe cea de-a doua – așa cum se întâmplă într-o societate în care individualitatea caută să se realizeze pe sine independent de instituțiile și tradițiile care au hrănit-o – atunci este amenințată și ordinea civilă. Iar sarcina politicii este aceea de a menține ordinea civilă și de a evita „praful și pulberea individualității”, care a fost descrisă odată drept ruina acesteia.

Ar părea deci că un stat sau o națiune sănatoasă trebuie să dispună de fidelitatea supușilor săi. Un fel de patriotism – sentimentul identității individului cu o anumită ordine socială – este indispensabil din punct de vedere politic. Patriotismul are mulți detractori, nu toți dintre ei la fel de sentimentali precum bătrânul Tolstoi. Dar este greu să-i negăm puterea de a inculca o doză de generozitate chiar și în spiritele cele mai meschine, sau de a reduce la tăcere instinctul de a profita de neajutorarea ori de încurcătura cuiva. Dacă se obiectează că patriotismul (sau naționalismul) a fost o cauză majoră a războiului și a suferinței, atunci răspunsul este că, mai întâi, el a fost singurul mare obstacol în calea războiului civil, recunoscut de mulți drept cea mai rea, dintre nenorocirile omenești, și în al doilea rând, dat fiind că principală cauză a războiului este lupta pentru putere, războiul poate fi continuat la fel de ușor în numele idealului „internațional” ca și în cel al grandorii naționale. Iar, în primul caz, după cum știm din războaiele religioase ale Europei și din luptele ațâțate în mod constant între „armatele populare” din Africa și din Est, rezultatul este războiul practicat fără onoare, lege și milă. Există o tradiție îndelungată de gândire politică (în cadrul căreia Machiavelli este, fără îndoială, principalul reprezentant), care consideră agresiunea în exterior ca fiind principala condiție a păcii de acasă. Dacă așa stau lucrurile, atunci desigur că patriotismul devine o legatură necesară a societății civile. Dar este speranța fiecărui cetățean modern că intuiția machiavelliană nu conține un adevăr necesar și că obiceiul de a negocia sub auspiciile legii internaționale va înlocui șablonul precedent al beligeranței. Cu toate acestea, trebuie recunoscut că patriotismul nu este numai o atitudine față de lumea interațională. El este, în primul rând, o condiție a vieții private și ocupă un loc unic în deliberările cetățenilor.

Tradiția

Sub acest concept includ toate felurile de obicei, ceremonii și participare la viața instituțională, unde ceea ce se face nu se face mecanic, ci pentru un motiv și unde motivul nu constă în ce va fi, ci în ceea ce a fost. Nu are importanță dacă acest motiv nu poate fi exprimat de cel care îl urmează: tradițiile sunt trăite și nu proiectate. Puterea tradiției este dublă. Mai întâi, ea conferă rațiune istoriei, și, deci, conferă trecutului un scop prezent. În al doilea rând, tradiția apare din orice organizare a societății și nu este numai un ornament al exercitării puterii. Tradițiile apar și insuflă respect ori de câte ori individul caută să intre în relație cu ceva transcendent. Ele apar în cluburi și societate, în viața locală, în religie și obiceiul familial, în educație, în fiecare instituție în cadrul căreia omul este în contact cu semenii săi. Mai târziu, în examinarea problemelor politice, trebuie să arătăm cum poate statul să aducă laolaltă autoritatea, loialitatea și tradiția pentru a defini cetățeanul ca subiect.

Sunt conștient că orice referire la tradiție va genera scepticism printre aceia care se cred imuni la farmecele ei. Și nu încape nici o îndoială că, în timp ce conceptul poate fi fundamental pentru dogma conservatoare, el va trebui (precum „libertate”, egalitate”, „dreptate socială”, care o rivalizează) să fie susținut prin mai multe argumente decât ar putea să furnizeze o singură concepție politică. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru afirmarea importanței ei. Oricare ar fi dificultățile cu care s-ar confrunta încercările de apărare a tradiției, trebuie remarcat că bătălia nu se referă la o ficțiune, ci la o realitate autentică.

După cum sugera un scriitor, nu există o explicație generală a modului cum oamenii recrează și acceptă tradițiile. Și nici nu este ușor să trasăm o linie între recrearea autentică și instituirea unor forme sociale noi și divergente. Dar, în toate încercările de a restabili, recrea și asimila tradiția, trăsătura continuității se menține. Când un om acționează pe baza tradiției, el vede ceea ce face acum ca aparținând unui șablon care transcende interesul său prezent, legându-l de ceea ce a fost făcut în mod anterior, și făcut cu succes. Există, în mod firesc, tradiții rivale și ar fi inutil să pretindem că sunt motive pentru a participa la toate dintre ele. Sunt tradiții de tortură, crimă și revoluție. Tradițiile pe care conservatorul le ocrotește și susține trebuie deci să satisfacă criterii independente. Mai întâi, trebuie să aibă greutatea unei istorii de succes, adică trebuie să existe ceva palpabil care să amintească de un lucru care a înflorit, și nu ultimul într-o serie de începuturi reușite. În al doilea rând, trebuie să angajeze loialitatea participanților la ele, în sensul adânc al modelări ideiilor despre ceea ce sunt și ce ar trebui să fie. În sfârșit, trebuie să indice ceva durabil, ceva care supraviețuiește și dă sens actelor care provin din acestea. Dar ce înseamnă în mod concret aceaste tradiții? Un răspuns simplu la această întrebare nu se va putea dovedi satisficător: sarcina dogmei este să arunce o punte peste golul dintre filosofie și practică, ci numai prin practică poate fi înțeleasă mulțimea tradițiilor noastre. Cu toate acestea, ține de dogmă să conturezi felul lucrului avut în vedere și să realizezi o expunere parțială a elementelor sale. Tradiția include deci toate acele practici care servesc la definirea „faptului de-a fi în societate” al individului. Ea constituie propria sa imagine de sine ca fragment al unui organism social mai cuprinzător și, în același timp, ca întreg al acelui organism prezent implicit în partea sa individuală. Nici un om care participă la această instituție nu poate rămâne neinfluențat în ceea ce privește concepția sa despre sine. El nu mai poate să privească faptul de a fi tata, de exemplu, ca un accindent biologic. Văzându-se pe sine ca tată, el se vede prins într-o legatură socială, o legătura de responsabilitate. Dar motivul acestei legături și a acțiunilor care o exprimă, constă în faptul că așa stau lucrurile. Mai mult, ele sunt astfel pentru că au fost astfel. Ideea de familie, prin care responsabilitățile, scopurile și preocupările sale sunt definite zi de zi, este o idee moștenită fără reflecție prin propria sa participare la aranjamentul pe care îl desemnează.

Acesta este ceea ce este „dat”. Dacă nu și-ar fi definit activitățile sale ca exemplificând șablonulul istoric conținut în acel concept, atunci el ar fi avut nevoie de un înlocuitor adecvat, de o concepție rivală în termenii căreia să-și definească scopurile. Și dacă această concepție nu va aparține tradiției, va face loc ideii periculoase: „probabil că fac aceasta, nu de dragul său, nu pentru ceea ce este, ci ca un mijloc în vederea unu scop. Care este atunci scopul? Care este profitul”? Acest gând înseamnă desprinderea individului de viața socială și primul semn al solipsismului gol care așteaptă după ușă. Tradiția susține individul în actul său prezent: ea reprezintă rațiunea în act și satisface nevoia unui scop justificator. Familia este, desigur, un exemplu evident. Dar mai sunt și altele precum obiceiurile care însoțesc ocaziile nașterii, căsătoriei și morții, obiceiurile ospilatății, rivalității și loialității față de clasă, a manierelor, precum și obiceiurile vestimentare și de curtoazie obișnuite. Există, de asemenea, instituțiile religiei, prin care nevoia unei identități mai cuprinzătoare decât îi oferă natura sa se plasează complet în afara istoriei, țintind către ceea ce este în afara timpului și schimbării. S-ar putea crede că numai o parte din aceste instituții sunt cu adevărat politice. Dar a adopta o asemenea concepție resemnată, înseamnă a adopta o viziune prea îngustă asupra politicii. Fiecare tradiție cu importanță în viața cetățenilor va tinde să devină o parte a aranjamentului unui stat. Acest principiu pe care am putea să-l numim „legea aranjamentului” face parte din istoria naturală a politicii, și arată necesitatea continuă a extinderii acțiunii poltice dincolo de granițele managementului economic. El este exemplificat nu numai de aranjamentul explicit al Bisericii și, prin intermediul legii, al familie și proprietății private, ci și prin aranjamentul implicit al conducerii de clasă în instituțiile parlamentare, de aranjamentul mai recent al tradiților muncii organizate în cadrul mișcării sindicale, și prin extinderea legii în vederea protejării oricărui aspect al vieții sociale, de îndată ce pare să depășească sfera de competență a individului.

Remarci finale

Am examinat marele „dat” al societății civile. Care sunt deci dogmele pe care le sprijină această examinare? Sunt două principii atât de importante încât se constituie în axiome ale gândirii conservatoare. Mai întâi, principiul că nu există nici o politică generală a conservatorismului. Formele conservatorismului vor fi la fel de variate ca și formele ordinii sociale. În al doilea rând, principiul conform căruia conservatorismul se situează la suprafața lucrurilor, cu motive, rațiuni, tradiții și valori ale societății din care își extrage existența. Mai sunt și alte dogme, abstracte în originea lor, dar specifice în aplicarea lor. Societatea există prin intermediul autorității, iar recunoașterea acestei autorități necesită loialitatea față de o legătură care nu este contractuală ci transcendentă, de tipul legăturii familiale. O asemenea loialitate presupune o tradiție și obiceiuri prin care să fie reiterate, dar traditia nu este un lucru static. Este împlinirea activă a continuității: ea poate fi restabilită, salvată și ameliorată după cum ne permit grația și oportunitatea.

(traducere după Roger Scruton, The Meaning of Conservatism [second edition], Palgrave Macmillan, Basingstoke, 1984, pp. 27-45)

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2022 clubulconservatoriasi.ro - Toate drepturile rezervate