Războiul din Europa de Est, democrația și schimbarea ordinii mondiale (Paul Nistor)

Presiunea războiului din Est, unde un stat agresor (Rusia) încalcă toate normele decente ale civilizației actuale, se resimte din ce în ce mai mult în Europa, lăsând în urmă o senzație de oboseală și tristețe cumplită. De la final de februarie, presa  a preluat cu energie un subiect nou și inedit, dar după săptămâni întregi, presărate cu orori și temeri de tot felul, știrile despre război, masacre, bombardamente, refugiați au ajuns să ne înăbușe sufletele. Peste toate acestea, jurnaliștii și unii analiști strecoară o idee forte: lumea în care trăim nu va mai fi aceeași, vor veni vremuri de schimbări profunde, ordinea mondială se va modifica și normele după care se va ghida omenirea vor fi altele.

Destul public a îmbrățișat cu entuziasm tema specualtivă a marilor schimbări. În special acel public care e nemulțumit de lumea în care trăiește  și care, din naivitate și utopie, crede că altcineva ( Rusia și China) poate crea o lume perfectă, peste ruinele celei actuale. În mintea acestor oameni există confuzii mari, nemulțumiri și mai mari și nervozități crescânde. Ei exagerează micile imperfecțiuni ale Vestului, confundă capitalismul cu democrația, vor să vadă anulat capitalismul „exploatator” al Americii și întronat capitalismul „omenos”, al Rusiei și Chinei. Nu înțeleg de ce statul hegemon în sistem impune reguli la nivel mondial, de ce intervine pentru respectarea lor, nu înțeleg de ce globalizarea e un fenomen natural de ordin politic, economic și cultural, cauzat de „micșorarea” lumii, și nu o conspirație sângeroasă; nu înțeleg că regulile democratice nu sunt un moft, ci însăși arhitectura care ține în spate toate construcțiile naționale și instituțiile internaționale.

Presa preia parte din aceste angoase, exprimate în special în social media și livrează articole, reportaje, emisiuni tv care să ofere răspunsuri tuturor frământărilor (fie că sunt legitime, fie că sunt induse de propaganda estică). Tema schimbării ordinii mondiale, în acest context, e una care prinde. Să spunem însă din capul locului că ordinea mondială se sprijină pe un eșafodaj sofisticat de instituții politice și financiare, pe norme economice și politice, pe structuri juridice care și-au dovedit viabilitatea în timp și, de ce nu, pe capacitatea marilor puteri, care vor să joace la nivel global, de a-și proba forța militară pe care o clamează. Ținând cont de toate acestea, nu e ușor să vină în lume un nou stat (state) dominant, un hegemon cu o altă viziune de organizare, care să schimbe totul pentru a face o lume mai bună. Așa că, despre ce fel de nouă ordine vorbim? Doar de simple redistribuiri și reechilibrări ale puterii în sistemul internațional de state sau chiar de noi reguli și noi instituții?

Când vorbim de schimbări mondiale trebuie să avem în vedere un alt detaliu: diferența între mediul politic internațional și mediul politic intern e una decisivă. În lume, nu există o autoritate supremă, care să ordoneze și să ierarhizeze țările și care să dețină monopolul violenței, așa cum există statul pentru actorii politici interni. Din acest motiv, este acceptat științific că statele acționează și concurează într-un mediu anarhic global, urmând a impune o anarhie atenuată prin anumite tipuri de ordini vremelnice. Modul în care se distribuie și se redistribuie puterea în sistemul internațional de state, precum și instituțiile internaționale și ideologia organizatoare a sistemului contează pentru stabilitatea unui anumit tip de ordine.

Lumea de azi are la bază o ordine construită la finalul celui de-al doilea război mondial, pentru o cooperare multipolară (mai mulți centri de putere). Cei trei mari învingători în război (SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică) au cooptat Franța și China între membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, stabilind pentru restul secolului XX marile puteri responsabile de pacea lumii. Această decizie cu nuanțe multipolare s-a luat fără a ști că Războiul Rece va îndrepta distribuția puterii către bipolarism și perioada post Război Rece către unipolaritate. La instituția Națiunilor Unite s-au adăugat sistemul financiar de la Breton Woods și acordul comercial GATT, precum și alte instrumente economice și de securitate care au asigurat pentru decenii o lume funcțională. Acestea au evoluat și s-au adaptat în timp la schimbările care aveau loc în plan mondial. Așadar, ideea de bază din 1944-1945, când Churchill, Roosevelt și Stalin construiau arhitectura postbelică internațională, a fost aceea a colaborării unor mari puteri, pentru asigurarea păcii și dezvoltării mondiale. Deși Războiul Rece a impus separarea Estului și Vestului, întâi drastic apoi cu reluarea punctuală a unor acțiuni comune, după aproape 80 de ani, cooperarea marilor puteri pentru conducerea și stabilizarea lumii e încă dezirabilă și nu sunt foarte multe detalii de schimbat la ea.

O nouă ordine mondială presupune state challenger/competitoare care să aibă o putere de seducție globală, dar și forța și inspirația de a provoca hegemonul (SUA sau Vestul în ansamblu), a-l surclasa și a impune instituții, reguli și valori noi pentru funcționarea lumii. Dar hegemonul nu e doar un stat puternic, care devine stat dominant în sistem pentru că a câștigat un război cu predecesorul, trimițându-l pe acesta între puterile de mâna a doua. E și statul care trebuie să livreze lumii o ideologie care poate fi  general acceptată și care să fie atractivă, eficientă și recunoscută pretutindeni ca un model pertinent de dezvoltare și înnoire. Franța napoleoniană oferea popoarelor europene un ideal revoluționar, îndemna la detronarea monarhilor și ridicarea pe soclul suprem a națiunii suverane. Punea la colț creștinismul, dar exalta libertățile umane și propunea lucruri inovatoare prin noile coduri, civil și penal. Marea Britanie în secolul XIX și Statele Unite în secolul XX, ca printr-o minune, au susținut tipuri de valori democratice asemănătoare și această situație a produs o stabilitate a normelor de relații internaționale pe termen lung.

Hegemonul (statul dominant și aliații acestuia) trebuie să ofere noii ordini mondiale nu doar o putere militară redutabilă, care să ferească lumea de actori provocatori, care vor să-și maximizeze interesele încălcând normele acceptate, ci să ofere și așa-numitele „bunuri publice”, detalii sofisticate, dar deosebit de utile tuturor actorilor, mari și mici, care să asigure bunul mers al lumii și care să dea coerență ideologiei organizatoare cu care vine noul coordonator mondial. Bunurile publice oferite de Marea Britanie și apoi de Statele Unite ale Americii se numesc: democrație, libertăți fundamentale, comerț liber, respectul indivizilor și grupurilor, etc. Aceste bunuri publice nu sunt permanente, nu sunt un câștig etern al omenirii. Ele nu se vor păstra neapărat dacă o nouă ordine mondială va fi întronată de un alt hegemon ( și aliații acestuia), care se ghidează după alte valori.

Acest mic detaliu, care, în fapt, poate duce la catastrofa lumii cunoscute, nu e conștientizat de agitatorii utopici ai unei lumi perfecte. Ei condamnă exploziv micile imperfecțiuni ale Vestului și derapajele cunoscute ale hegemonului actual, fără a vedea orizontul sumbru din spate.  Schimbarea de dragul schimbării poate ascunde capcane uriașe. Și, din păcate, la unii, dincolo de dorința de îmbunătățire a funcționării sistemului mondial, pot fi interese, dar și inconștiențe și deficit de responsabilitate, care în final să ducă la implozia unei societăți construite cu migală în ultimele două secole. Sau, așa cum spunea fostul președinte Ronald Reagan, cel ce a câștigat confruntarea cu „imperiul răului”, suntem doar la distanță de o generație de a pierde totul, dacă nu încărcăm vorbele și acțiunile noastre cu o mare responsabilitate.

Ordinea mondială e greu de modificat, în mod decisiv, peste noapte, dacă lucrurile nu sunt coapte pentru o schimbare.Vestul și aliații dețin cam 70% din economia mondială și peste 80% din puterea financiară. Poate doar distribuția puterii generale în sistem să mai cunoască unele variații. Rusia, un stat cu produsul național brut de mărimea Coreei de Sud sau Canadei (dar liliputan pentru populația și dimensiunile ei) nu poate deveni nici măcar hegemon economic regional. De asemenea, e dificil de constatat mutații spectaculoase în structura lumii atât timp cât China (potențialul nou hegemon) nu are nici mari aliați importanți, nu este nici o putere militară precumpănitoare și îi este teribil de greu să articuleze o nouă ideologie organizatoare atractivă. Mai mult, practicile și „valorile” exersate acasă, pe plan intern, de Rusia și China, îngrozesc omenirea în loc să o atragă. Militar, Beijingul și Moscova sunt tari la filmulețe de propagandă. Dar s-a văzut în Ucraina cât de eficientă este armata rusă și ce tehnologie deține. Imaginați-vă că armata Chinei stă mai prost. Cu excepția factorului uman, a unor rachete hipersonice și a unor submarine mai performante, armata Chinei strălucește doar pe youtube. Nu e în stare nici de strategii sofisticate, nici de construirea de portavioane sau avioane de înaltă calitate. Coborârea de pe youtube, în lumea reală,  ar fi destul de dureroasă și pentru China.

În contextul în care ordinea mondială e deja multipolară și chiar s-ar putea îndrepta spre bipolaritate (SUA/China), dar cu regulile făcute la jumătatea secolului XX, e de datoria Vestului să continue îmbunătățirea calității bunurilor publice livrate omenirii, să formeze sisteme eficiente de securitate regională (la Marea Neagră, la Marea Baltică, în Orientul Mijlociu, în Oceanul Pacific), să atenționeze statele autoritare care sunt înclinate să amenințe cu războiul și să ia atitudine față de barbariile comise de Rusia și China contra vecinilor mai mici și mai slabi. Doar în acest fel se poate menține stabilitatea lumii, păstrarea fluxurilor economice și respectul pentru regulile care azi ne feresc de catastrofe. Din acest motiv macro și nu pentru bani, mofturi de putere sau mici conspirații puerile (așa cum înțeleg conspiraționiștii) hegemonul are datoria să intervină pretutindeni, inhibând tentația altor state de a produce dezordini majore în sistem.

Războiul din Europa de Est ne arată că challengerii Vestului, care azi nu sunt țări suficient de puternice pentru a răsturna întreaga situație în favoarea lor, dar care pot progresa în 10-15 ani, insistă cu o propaganda mincinoasă și cu o ideologie strâmbă, neagreată total nici măcar de proprii cetățeni. Ei mint că globalizarea e o invenție a Vestului și că e gândită a fi contra statului național, prezentându-se drept apărători corecți ai unei lumi în care sunt prețuite interesele oamenilor. Amenințarea fatală, inventată de ei și, din păcate, preluată necritic de mulți, globalizarea, nu ar fi un fenomen autonom, cu viață în sine, ci o mare conspirație a democrațiilor occidentale. Dacă românii merg în vacanță în Zanzibar, dacă olandezii își vând lalelele în Egipt și dacă coreenii aduc Hyundai în Spania, acesta se numește, de fapt, globalizare. Cine o poate opri și cum? De fapt, lumea s-a micșorat… printr-o mare revoluție în transporturi și mass media, în secolul XX. Poți ajunge oriunde pe glob în 24 de ore, afli într-o singură zi știri despre evenimente petrecute pe orice continent. Globalizarea e în marș… fie că vrem, fie că nu. De aceea, competitorii Vestului rămân doar cu minciunile, dorind să îngrozească mințile plăpânde care le dau crezare. Uită să spună că americanii, francezii, britanicii, germanii sunt modele de patriotism și de civism și nu au nicidecum intenția să-și abandoneze statul național. În plus, sistemul de justiție al Occidentului, spre diferență de cel al statelor autoritare, apără cu adevărat libertățile indivizilor și comunităților.

Deși redistribuirea puterii între statele lumii pare oarecum fluidă și permanentă, regulile sistemului internațional rămân încă cele fixate de marile democrații anglo-saxone în secolul XX. Indiferent de creșterile și descreșterile puterilor asiatice sau semiasiatice, încă nu se întrevede capacitatea lor reală de a controla întregul sistem sau de a propune o alternativă credibilă. Dominația militară, economică și financiară e încă în mâna Vestului. Iar acest lucru asigură pacea, dezvoltarea și stabilitatea lumii. Poate nu o dezvoltare în ritmul dorit de utopici, poate cu destule imperfecțiuni, dar o dezvoltare care se poate vedea în cifre și cu ochiul liber aproape oriunde în lume. (autor: Paul Nistor)