Press "Enter" to skip to content

Restabilirea sensului conservatorismului (George Panichas)

A trecut de-acum mai mult de jumătate de secol de la publicarea lucrării lui Russell Kirk, Mintea conservatoare: de la Burke la Eliot (operă publicată pentru prima dată în 1953, ajunsă la 7 ediții, încă netradusă în limba română, titlu definitiv: The Conservative Mind: From Burke to Eliot) și în toată această perioadă termenul conservator a suferit diferite schimbări din punctul de vedere al semnificației și al valorii. Pentru unii, este un termen depreciat până în punctul în care distincțiile sale sunt de nerecunoscut. Pentru alții, este un cuvânt principial abrutizat de elitele mediatice moderne, de teoriticieni și de ideologi: pe scurt, un concept dezgolit calitativ de caracter și integritate. Se poate remarca că ceea ce i s-a întâmplat acestui cuvânt reflectă soarta limbajului în sine atunci când este corupt. Prea adesea, un cuvânt precum conservatismism devine încă o marfă bună de comercializat, subiect al unei denaturări constante din partea teoreticienilor și ideologilor neloiali principiilor primare, al unor scheme amăgitoare și unor politici ce transformă standardele definiției și întrebuințării.

Desacralizarea termenilor și sensului permanenței devine o practică tot mai comună, întruchipată în atitudini atotcuprinzătoare și încurajată de un Zeitgeist confuz. După cum a susținut Richard M. Weaver, un teoretician prin excelență al retoricii, într-un pătrunzător eseu despre „Relativism și folosirea limbajului” (Relativism and the Use of Language, 1961), când nu există „semnificații fixe” în vocabular nu mai suntem „receptivi la adevăratele sensuri, fiind dispuși să le acceptăm pe cele greșite sau deformate”. În deschiderea eseului său, Weaver folosește destul de nimerit/potrivit un fragment din scrisoarea lui John Milton din 10 septembrie 1638, în care poetul și eseistul englez avertizează că atunci când „limbajul ajunge dezorganizat și pervertit, este urmat de ruină și degradare. Căci, ce altceva denotă întrebuințarea termenilor fără stil sau sens, corupți sau folosiți greșit, dacă nu un popor indiferent, delăsător și pregătit pentru servitute”. Punând cap la cap avertismentul lui Milton și îngrijorarea lui Weaver ne ajută să explicăm ce se întâmplă astăzi termenului conservatorism, prevestind o soartă similară cu cea a liberalismului, după cum ne amintea Weaver: „fără nici o speranță de reabilitare”.

Este destul de evident că în acești primi ani de secol XXI, termenul conservatorism trebuie să fie salvat ca să nu se ajungă „să fie privit ca un fenomen naturalist” și pentru a avea convingerea, cu oarecare încredere, că „semnificația nu poate fi judecată doar ca simplă legătură cu timpul și locul”, chiar dacă semnificațiile „se schimbă odată cu trecerea timpului”. Clar și pentru Weaver că „puterea cuvântul de a defini și trasa limite” este dependentă de „a afirma că limbajul este o creație umană”. Mai bine de patruzeci de ani mai târziu, eseul lui Weaver are o relevanță și mai mare pentru noi, cei dintr-o societate tehnologizată și benthamizată, în care logosul, asemenea convingerilor spirituale și criteriilor morale, se retrage vizibil din „rădăcinile ordinii” și „ordinea valorilor”, cu toate consecințele pe care le implică.

Încă de la fondarea din 1957, revista Modern Age a consemnat cu o preocupare intensă, atunci când a fost necesar, deprecierea termenilor conservator și conservatorism, după cum o dovedește simpla privire aruncată numerelor trecute ale publicației, ce s-a subintitulat Revistă conservatoare (Modern Age. A Conservative Review[1]) pentru o perioadă de timp[2]. Nu constituie nicidecum o surpriză, pentru cărturarii și gânditorii care timp de peste cinci decenii au definit misiunea și etosul Modern Age, faptul că termenul a suferit o schimbare de accepție în legătură de „vechile standarde ale semnificației”. Conform lui Weaver, schimbarea poate fi descrisă ca „necuviincioasă” și ca un abandon al „referințelor ontologice” din partea minților moderne, după cum se exprimă același Weaver în capitolul „Puterea cuvântului” (The Power of the Word) din lucrarea sa Ideile au consecințe[3] (Ideas Have Consequences, 1948).

Ideologia, după cum au subliniat Weaver și alți gânditori conservatori prolifici, precum Irving Babbitt și Russell Kirk în SUA, și, într-o oarecare măsură, extraordinarul moralist și critic literar F.R. Leavis în Anglia, impune schimbări vieții, literaturii și gândirii, pentru a contribui la atingerea unor țelurile specifice și pentru a avansa o viziune doctrinară. Aceste schimbări, îndeosebi în ceea ce priviște folosirea cuvintelor, nu sunt „prudente”, ci rezultate în urma a ceea ce Weaver numea „perversiune” ideologică, dar mai ales, „subterfugiu retoric”. Constituie un afront adus limbajului, care, după cum susținea Weaver, „este o învoială între cei ce îl folosesc” și care, pe termen lung, împiedică „anarhia [cauzată] de permisivitatea necondiționată”. Termenul conservatorism a fost atât de mult relativizat încât sensul și contribuția sunt astăzi ciunțite de validitate noetică și dialectală. Chiar și cei loiali principiilor și ideilor conservatoare sunt nesiguri și defensivi când trebuie să le aplice sau să le apere.

Este dureros de evident că, astăzi, conservatorismul, ca termen, și-a pierdut puterea de a captiva, având o definiție limitată preponderent la prefixe, elipse, etichete și ambiguități adjectivale și pe măsură ce caracteristicile principale au fost anexate și manipulate de către care au contribuit la procesul pe care Wever îl descrie realist și chibzuit. Se poate bănui că [Weaver] nu este cu mult mai citit sau înțeles de către conservatorii nominaliști decât este conservatorul umanist Irving Babbitt (1865-1933), a cărui carte Democrație și conducere (Democracy and Leadership, 1924) reprezintă un text clasic pentru oricine aspiră la o înțelegere și perspicacitate conservatoare.

Foarte interesant este că omologul european al lui Weaver, Simone Weil (1909-1943), a scris în 1937 un eseu intitulat Puterea cuvintelor, în care intelectuala religioasă conservatore, susținând disciplina gândului rational, a avertizat că vocabularul social și politic abstract a contribuit la crearea unei lumi a miturilor și monștrilor. Când un termen este folosit și definit corespunzător, susținea aceasta, „devine un semn care ne ajută să pricepem fie realitatea, fie un obiectiv concret, sau o metodă de lucru”. Weil continua prin a insista că puterea cuvintelor de „a limpezi gândirea, de a discredita cuvintele intrinsic fără noimă și de a define folosirea altora printr-o analiză precisă ar putea reprezenta o cale de a salva vieți umane”. Într-un alt eseu din 1941, Responsabilitatea scriitorilor, aceasta dă voce preocupării legate de erodarea „criteriului valorii” în limbaj și literatură. „Soarta cuvintelor, scrie Weil, reprezintă o piatră de hotar în ceea ce privește slăbirea ideii de valoare și, chiar dacă soarta cuvintelor nu depinde de scriitori, nu se poate a nu se atribui o responsabilitate specială acestora, căci cuvintele sunt munca lor”.

Atât Weaver cât și Weil, îngrijorați de soarta cuvintelor, le percep ca „vehicule ale ordinii”, esențiale pentru nevoile comunității și vieții sufletului; într-adevăr, conservatorismul îmbrățișează nevoia primară de ordine într-o dublă dimensiune, axiomatică și logocentrică; nu degeaba a fost denumit „partidul ordinii”. Să ne amintim că Russell Kirk, când a enumerat sumar cele șase canoane sau premise ale gândirii și convingerii conservatoare, a plasat pe primul loc „credința într-o ordine transcendentă”. Acesta continua citând „afecțiunea pentru proliferarea varietății și misterului existenței umane”, „convingerea că societatea civilizată necesită ordine și clase”, „încrederea că libertatea și proprietatea sunt strâns legate”, „credința în prescripție” și „recunoașterea că schimbarea nu reprezintă mereu o reformă benefică”. Condițiile contemporane, dezorientarea și pierderea ținutei morale ce caracterizează mediul nostru socio-politic și cultural, deformează tot mai mult substanța metafizică a „conservatorismului critic”, a „conservatorismului contemplativ” pe care îl prezintă Kirk în ale sale „convingeri și sentimente” și pentru care face apel spre „restaurare”, „astfel încât să adunăm din cenușă acele fragmente pârjolite ale civilizației ce au scăpat conflagrației voinței și apetitului nestăpânite”.

Viziunea lui Kirk asupra conservatorismului fie bate în retragere fie este înlocuită de versiuni cantitative și pragmatice golite de ingredientele numenale sau metafizice. Se poate afirma că idea conservatoare a permis invazia progresivă a unor revizii doctrinare într-atât încât a făcut loc procesului de corupție a fluxului și declinului [limbajului] pe care Simone Weil l-a prevăzut, și pe care cu siguranță Weaver îl întrezărea când îl cita pe Ralph Waldo Emerson în deschiderea capitolului „Puterea cuvântului”: „coruperea omului este urmată de coruperea limbajului”. Coruperea termenului conservatorism merge umăr la umăr cu cei care astăzi îl definesc și îl folosesc, ce sunt devotați unei forme avansate de empiro-criticism căreia îi lipsesc tocmai elementele metafizice.

Astăzi, soarta conservatorismului ca termen și ca opinie colectivă este consecința tendințelor empirico-criticiste și politicilor care s-au strecurat în viața personală și în piața publică. Pe măsură ce modalitățile evaluative, reflexive și morale ale gândirii conservatoare încep să dispară în mod costant, fie prin îndepărtare conștientă, fie prin înlocuire agresivă, critica lui Weaver, după cum a fost descrisă în textul de față, este de o pertinență considerabilă.

Ceea ce Weaver are de spus cu privire la deformarea limbajului prezintă un interes deosebit pentru conservatorii deranjați de ceea ce se întâmplă ordinii conservatoire, cu ale sale tradiții și idei, altfel spus, schimburilor și de-acum abaterii generale a credinței conservatoare spre versiuni contemporane; astfel, se exacerbează dificultatea definirii conservatorismului sau cea a recuperării conservatorismului din mâinile triburilor neoteriste ce își au propriile ambiții, care vor răstălmăci [conceptul] spre propriul avantaj și vor transforma impulsul și normele conservatoare. Căci, am descoperit că acel conservatorism văzut ca o prezervare a ceea ce T.S. Eliot numea „lucruri permanente” este astăzi forțat să fie retrogradat la statutul de instanță pasivă sau inferioară, ba chiar este de-a dreptul ridiculizat și îndepărtat. Astfel, ne aflăm astăzi în mijlocul unei crize a conservatorismului, ce este totodată și o criză a standardelor, a limbajului și a punctelor de referință.

Bineînțeles, dezorientarea conservatoare poate fi pusă pe seama ignorării abisale a canoanelor conservatorismului sau repudierii sufletului conservatorismului văzut ca un concept lipsit de sens. Însă, trecând chiar peste ignoranță, există semne vizibile de confuzie în sânul corpului de opinii conservator, impulsionat de enclave socio-economice și socio-politice, pe măsură ce principiile metafizice sunt deturnate de reconstrucția și reinterpretarea empirico-criticistă. Un asemenea fenomen deranjant atacă terenul cel mai intim al conservatorismului, dând naștere unui conservatorism ersaț, repoducând astfel reconfigurarea pozitivistă a credințelor religioase fundamentale. O fervoare neo-iacobină pătrunde tărâmul politic, în timp ce principiile metafizice și distincțiile sunt subminate în mod absurd, atât la stânga cât și la dreapta. Pe măsură ce permitem tendințele divizive și înclinațiile de mahala, deschidem larg ușa falșilor conservatori îmbrăcați în haine de oaie invitându-i a lovi direct în sufletul conservatorismului.

Cu jumătate de secol în urmă, Weaver a intuit amenințarea acestui proces, descriind-o prin cuvinte care au astăzi un înțeles special pentru noi: trăim într-o epocă îngrozită de ideea de certitudine, iar una dintre cele mai grave consecințe este divorțul dintre cuvinte și realitățile conceptuale ce ar trebuie să existe în mințile noastre. Aceasta ia în special forma impreciziei și exagerării”. Din păcate, ținând cont de climatul tulburat al ideilor din prezent, suntem presați să identificăm, ca apoi să apărăm certitudinile conservatorismului ce merită păstrate.

Tocmai din acest motiv este nevoie să-i recitim pe Weaver, Kirk, Babbitt și T.S. Eliot, și să reflectăm asupra cuvintelor și lucrărilor lor: să ne întoarcem la mărturia marilor gânditori clarvăzători de orientare conservatoare, trădați de publiciști încrezuți, impostori ce au pretenția unei înalte chemări morale, dar care crează de fapt „o lume inumană”. Într-adevăr, crizia conservatorismului, pe care o simțin din plin, îmi aduce aminte de confuzia pe care a observat-o Babbitt „între liberalii adevărați și cei falși, între etica viguroasă și cea indolentă”.

Într-un fel, o confuzie asemănătoare caracterizează ceea ce ar trebui să distingă conservatorul adevărat de cel fals, cuvântul și exemplul celui din urmă fiind reflectate de comunitatea intelectuală și de media electronică. Sensul conservatorismului a fost diluat prin dorința celor care oferă definiții [formatorilor de opinie] sau, după cum ar spune Weaver: „învățătorii prezentului nu au destul curaj să fie cei care definesc; legiutorii nu au destul curaj să definească”. Aici Weaver ne îndeamnă nu doar să examinăm soarta conservatorismului de la început de secol XXI, ci și să fim cutezători cu fundamentele ce trebuie a fi redescoperite înainte ca acel conservatorism principial să nu devină o simplă relicvă.

În acest context, este absolut necesar să sprijinim susținătorii conservatorismului până nu sunt compleșiți în totalitate de falșii conservatori, ce dau la o parte cercetătorii de orientare conservatoare tradiționalistă în virtutea unor puseuri de importanță [arogată de la sine] și de putere. Acești cercetători conservatori, ale căror scrieri au iluminat deceniu după deceniu paginile Modern Age, ne amintesc din nou și din nou că „multe rămân de conservat și de înnoit” dincolo de conservatorismul carnavalesc adus la viață de creatori săi în discursul public prin cuvânt și tipar. A sosit timpul de a redescoperi acești savanți, dacă dorim să nu se piardă sufletul conservatorismului.

La fel ca alte cuvinte importante, conservatorismul a cedat „derivelor și circumstanțelor”, precum și scăderii „disciplinei exactității” limbajului. Politizarea radicală a intelectului, ca vehicol armat al ideologiei, a favorizat „compromisul în privința definirii și cea a îndepărtării”, precum și răspândirea „neputinței morale” – ca să folosim exprimarea lui Weaver. Trebuie deci să redăm adevărata funcție a textelor uitate ale conservatorismului, ce justifică continuitatea sensului cuvântului. Dacă, după cum pare, am neglijat textele fundamentale, nu este niciodată prea târziu a ne bate capul cu cuvintele și înțelesul lor, pentru a opri răspândirea lor de către falsificatori. Cum putem să salvăm termenul conservatorism din puternicile fălci ale relativismului și revizionismului, restituindu-i totodată sensurile de bază și lecțiile umane ale metafizicii? Doar revenind la textele fundamentale, oricât de necesar, nu este de ajuns; se cere a medita asupra lor dacă este să asimilăm și să trăim adevărurile exprimate, și dacă este să redescoperim „armonia pierdută a cugetului”.

În acest context, două texte care ar trebui studiate în susținerea orcărui efort de estimare a autorității conservatorismului ca concept ar trebui să includă primul capitol al Dr. Leavis din Principiul viu (The Living Principle, 1975), intitulat Gând, limbaj și obiectivitate (Thought, Language and Objectivity), precum și capitolul final al lui Irving Babbitt din Democrație și conducere, intitulat Democrație și standarde (Democracy and Standards). Aceste texte, ce sunt în general ignorate de discursul academic-intelectual din prezent, ne vor ajuta nu doar să înțelegem mai clar ceea la ce ne referim când folosim cuvântul conservatorism, dar și să îndepărtăm jurnalismul mediocru care înfășoară noțiunea [de conservatorism].

Leavis adresează o întrebare esențială: cum putem menține „continuitatea creativă” a limbajului ce are sens și greutate, și care trebuie protejat de sărăcire și reducționism? În capitolul său, susține că limbajul „exemplifică adevărul precum că viața înseamnă creștere și creșterea schimbare, iar condiția pentru aceasta este continuitatea”. Cuvintele lui Leavis, considerate în contextul scopului și argumentului acestui comentariu, reîntăresc nevoia de a percepe sensul cuvântului conservatorism ca unul impregnat de continuitate, depășind astfel momentul actual de deterioare. Prin urmare, conservatorismul nu trebuie să fie un cuvânt problematic, deposedat de propriile tradiții și importanță, de către flecari și impostori.

Restabilirea sensului conservatorismului și curățarea de murdărie constituie o necesitate ce nu poate fi amânată. A cerceta atent textul lui Irving Babbitt din capitolul Democrație și standarde accentuează și mai mult urgența și efortul de a acorda atenție standardelor limbajului și culturii într-o epocă care folosește nesăbuit măsurători utilitar-cantitative și care elimină „principiul calitativ și selectiv” ce diferențiază sensibilitatea conservatoare de „pura neastâmpărare a spiritului”. Ceea ce Babbitt vede ca nevoie supremă pentru responsabilitate morală este tocmai seva interioară care rezistă sofisticăriilor și măgulirilor ce se regăsesc atât de mult în teoria și practica politică modernă, ce au înflorit „într-o atmosferă de imprecizie și neclaritate a definițiilor”, care intevitabil infectează obieciurile minții.

Poate fi salvat conservatorismul de la această infecție care cu timpul a devenit o plagă? Poate fi salvat conservatorismul de la o „falsă spiritualitate promovată prin încețoșare a distincțiilor”? Paginile lui Babbitt cer întreaga atenție a oricărui conservator conștient de „pericolul puterii fără înțelepciune” și care, totodată, trebuie să reziste formelor perfide ale „înlocuirii standardelor cu standardizarea”. Într-adevăr, nici un conservator, cât de cât la curent cu realitatea morală, de „datele conștiinței”, nu poate să dea curs cuvintelor lui Babbitt, „să permită să fie împins într-o utopie” în numele unei idei, impuls, doctrine sau cruciade, cu scopul de „a se interpune între el și o verficare riguroasă a faptelor”.

A recupera astăzi autenticitatea conservatorismului înseamnă de asemenea și recuperarea ideii de „răzvoi civil într-o peșteră”, o preocupare centrală ce a devenit la fel de vagă precum difiniția conservatorismului. Un conservatorism integral poate fi obținut doar atunci când, după cum declara Babbitt, „voința, intelectul și imaginația vor fi puse într-o relație armonioasă”. Mai mult, pentru a agăța un etos uman înrădăcinat în legea măsurii promovate de Babbitt și în „politica prudenței” invocată de Kirk, mai devreme sau mai târziu presupune înfrânarea extremismului anarhic al demosului și gnozei.

Sper sfârșitul capitolului său despre Democrație și standarde Babbitt scrie: „unitatea la care trebuie să facă referire în cele din urmă toate lucrurile nu este nici starea umanității sau oricare altă abstracție, ci omul de caracter. În comparație cu această realitate ultimă, orice altă realitate nu este decât o umbră în ceață”. Spre sfârștiul capitolului Argument prin definiție, din Etica retoricii (The Ethics of Retoric, 1953), Weaver ne lasă următoarele cuvinte: „adevăratul conservator este unul care vede universul precum o paradigmă a esențelor, precum un set de definiții ce se chinuie să fie definite în lumea reală”. Nu există alte două declarații atât de strâns legate în criticismul și viziunea etică, care să poată să ne inspire mai bine în vederea restaurării și reînnoirii sensului și complexității conservatorismului.

Pentru atingerea acestei sarcini trebuie să avem în vedere că actualul nostru conservatorism reprezintă exemplificarea morală a încrederii noastre în conservare, că individul conservator, precum un gardian împotriva violărilor tradițiilor și moștenirii demne de reverență este, în cele din urmă, un păstrător, un paznic, un custode al lucrurilor, semnelor și textelor sacre, sub specie aeternitatis. Doar atunci când vom percepe și accepta semnificația conservatorismul în această cheie venerabilă vom începe să îndepărtăm confuzia cu privire la acest cuvânt și cu privire la confuzia timpurilor noastre.

[1] Revista a fost fondată de Russell Kirk și condusă de el din postura de editor-șef până în 1959. Autorul textului de față, George A. Panichas a fost editor-șef al revistei între 1984 și 2007.

[2] În editorialul din primul număr al revistei, intitulat Apology for a New Review, Russell Kirk definea astfel direcția conservatoare a publicației: „By conservative, we mean a journal dedicated to conserving the best elements in our civilization; and those best elements are in peril nowadays. We confess to a prejudice against doctrinaire radical alteration, and to a preference for the wisdom of our ancestors. Beyond this, we have no party line. Out purpose is to stimulate discussion of the great moral and social and political and economic and literary questions of the hour and to search for means buy which the legacy of our civilization may be kept safe”.

[3] Carte recent tradusă în limba română de către editura Anacronic, apărută în noiembrie 2020.

(traducere și note de Dumitru Bârlădeanu după George A. Panichas, Restoring the Meaning of Conservatism, în Modern Age/Imaginative Conservative)

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2023 clubulconservatoriasi.ro - Toate drepturile rezervate