Întrebarea de la care ar fi indicat să pornescă discuția legată de avort ar trebui să fie dacă întreruperea de sarcină este sau nu morală. Sunt conștient că, în general, cu privire la moralitate vor exista întotdeauna mai multe tabere, însă, discuția despre conceptele morale ar constitui o punte de dialog mai sigură decât învrăjbirea prăpăstioasă despre ce ar trebui și ce nu ar trebui interzis. Mai mult, întrebarea adecvată ne-ar scuti să despicăm firului sofistic în patru prin escamotări despre cine a fost primul, găina sau oul?
Să amintim că preocupările legate de moralitate nu sunt caracteristice altor ființe în afară de om. Animalele nu-și pun problema moralității, instinctul le este de ajuns. De-a lungul vieții, doar ființa umană este precedată și însoțită de dileme raționale despre ceea ce este cuviincios, despre comportamentul potrivit sau despre maniera corespunzătoare.
În privința oportunității avortului, părinții de comun acord sau doar mama ar putea considera că da. Dacă decizia este pentru avort, „oportunitatea” se traduce prin confortul, cheful ori frica mamei sau a ambilor părinți. De ce? Pentru că decizia este luată fără a ține cont de valoarea intrinsecă a subiectului sarcinii, copilul nenăscut. Dacă se face avortul, atunci copilul nenăscut nu are nici o valoare, dacă mama alege să dea viață, atunci are. Însă avem de a face cu o contradicție, valoarea nenăscutului fiind considerată relativă, în funcție de decizia mamei/părinților. Problema se pune cu siguranță diferit în cazul nou-născutului, pentru că ar fi vorba despre pruncucidere. Curmarea vieții unei ființe umane este considerată crimă și fapta este incriminată de comunitate. De ce în cazul nou-născutului opinia asupra dreptului la viață apariține societății, iar în cazul copilului nenăscut mamei/părinților? Cu ce diferă dreptul la viață al unei ființe umane înainte sau după ce se desprinde din corpul mamei, înainte sau după naștere?
Unii ar putea considera că femeia are drept să facă ce vrea cu propriul corp. Așa este, bineînțeles, însă în cazul sarcinii este vorba despre un corp în corp, cel al copilului nenăscut în cel al mamei. Nimeni nu întreabă o femeie gravidă „ce face corpul tău”; prima întrebare folosită mai mereu este „ce face copilul”. Iar a doua întrebare este „tu (adică mama) ce faci”. Sarcina presupune conviețuirea a două ființe într-un singur corp, deci viața trebuie tutelată și pentru nenăscut, dar și pentru mamă.
Unii ar putea considera nenăscutul persoană doar când acesta ar avea propriul trup format în pântecele mamei. Acest punct de vedere nu este decât eugenie pură, căci dreptul la viață al ființei umane începe odată cu viața, iar viața începe încă de la concepție. Și dacă totuși nu ar fi vorba despre eugenie, dacă ar fi să considerăm că nu avem de a face cu o ființă umană? Dreptul la viață însă este tutelat și pentru ființe non-umane, câini, pisici sau alte viețuitoare. Există specii de animale pe cale de dispariție unde dacă se face trafic sau se vânează o femelă gestană, fapta constituie circumstanță agravantă. Ființa trebuie să fie umană pentru a avea drept la viață? Aparent nu, alte ființe sunt protejate de societate, de ce nu și pruncul nenăscut?
Deși societatea modernă este gata să salveze plantele, animalele, recifurile de corali și alte bio-sisteme, pare dispusă să se descotorosească de persoana umană, de cel mai înalt stadiu al vieții pe pământ. Și aceasta pentru că proiectul de viitor al mamei sau al părinților nu trebuie deranjat. De ce? Pentru că o nouă ființă umană reprezintă o responsabilitate zilnică, pe când salvarea planetei constituie o activitate reconfortantă ce poate fi desfășurată cu întreruperi ori cu mai mult sau mai puțin spirit de răspundere.
Și dacă am merge pe ideea că nici o celulă, deci nici zigotul, nu are drept la viață? Ținând cont că este improbabil ca dintr-un zigot uman să nu se dezvolte un om, atunci zigotul uman nu poate fi „doar” o celulă, căci ar însemna să relativizăm conceptul de viață. Nu s-a mai auzit de viață „mai puțin viață”, căci ori e viață, ori nu este. Oamenii de știință sunt de acord că viața, în general, nu doar cea umană, începe odată cu concepția. Identitatea genetică a vieții, adică ADN-ul persoanei umane, se formează în timpul fertilizării ovulului. Dacă zigotul uman nu reprezintă viață ce merită a fi tutelată, înseamnă că am reveni la concepții ce împart viața în funcție de idolii la modă ai forului: viață de prima clasă și viață de mâna a doua.
În trecut s-a mai întâmplat, să ne amintim de perioadele când afro-americanii erau considerați „doar” proprietate, când persoanele cu handicap erau considerate „inferioare”, iar viața nu le era tutelată. Chiar și în perioada actuală, în multe zone din afara arealului euro-american, nou-născuții de sex feminin sunt văzuți ca o povară, ca motiv de tristețe. Sunt fetele/femeile inferioare băieților/bărbaților? Nicidecum! Viața are aceeași însemnătate indiferent de sex. Având în vedere tehnologia modernă și posibilitatea de a afla sexul nenăscutului din timp, ar fi în regulă să se facă avort din acest motiv?
Ar fi în regulă să se renunțe la viață din vreun motiv? Bineînțeles că nu! Nici la viața nenăscutului, dar nici la viața femeii gravide. Există însă cazuri la limită când viața mamei este în pericol, când femeia trebuie lăsată să decidă. Da, în aceste cazuri femeia și doar femeia trebuie să decidă pentru că doar ea dă viață, deci decizia este exclusiv a sa. Trebuie însă susținută, încurajată, consiliată. În general societatea trebuie să acorde semnificativ mai multă atenție și recunoaștere mamelor, și în timpul sarcinii și după naștere. De asemenea, este nevoie de mai multă înțelegere și sprijin în ceea ce privește demnitatea femeii (viol, incest, etc.), când, din nou, decizia, sfâșietoare pentru oricine s-ar afla în cauză, ar trebui să aparțină femeii și doar femeii.
Până la dezbaterea despre incriminarea avortului sau dreptul la avort ar trebui să se discute despre moralitatea actului în sine. O societate civilizată poate supraviețui actelor imorale ale unora dintre membri, însă puțin probabil ca o societate civilizată să persiste atunci când moralitatea nu mai constituie un criteriu bine definit. (autor: Remus Tanasă)
Be First to Comment