*Sever Voinescu, redactor-șef al revistei „Dilema Veche”.
Clubul Conservator Iași: Ați sosit la Iași pentru a lua parte la Conferințele Dilema și aveți o prelegere despre claritatea morală. De ce ar fi necesară claritatea morală într-o societate ca a nostră?
Sever Voinescu: Mai întâi, eu am simțit nevoia să vorbesc despre claritatea morală fiindcă e ceva neclar în legătură cu claritatea morală. Claritatea morală este un concept, care, în esență, ne spune să nu avem vreo reticență să numim răul… rău și binele… bine. Atunci când le întâlnim sub formele lor evidente, mari, copleșitoare, trebuie să avem curajul să le numim ca atare, fără să mai adăugăm alte circumstanțe. Foarte pe scurt, povestea este așa: există pe lumea aceasta forme de manifestare ale răului, ca și ale binelui, dar mai mult ale răului, din păcate, care sunt atât de copleșitoare, precum războiul. De pildă, ce se întâmplă lângă noi și ce face Rusia în acest moment în Ucraina; sau terorismul. Că este el islamic sau politic etc. nu are importanță. Ori atrocități de tip genocid, lagăre de exterminare, lucruri de anvergura asta, de greutatea asta; acestea trebuie denunțate ca rău absolut și punct. Există, din păcate, o tendință tot mai răspândită de a numi toate aceste lucruri… rău și după aceea să adaugi conjuncția adversativă ,,dar”. Și după ,,dar”, începi să nuanțezi, să circumstanțiezi, să spui că, de fapt, și victimele au partea lor de vină, să spui și despre cei care agresează că, e adevărat, sunt niște agresori, dar acum zece ani erau băieți buni și au mai făcut și niște fapte bune. În numele adevărului, în ideea că adevărul e nuanțat, și e drept că adevărul e nuanțat, tu ajungi până la urmă să îmblânzești nu doar ceea ce e clar o manifestare flagrantă, violentă a răului, dar ajungi să o justifici, iar în mintea celui care ascultă ajungi chiar să o legitimezi. Și aici este marea, imensa problemă. Conceptul e mai vechi, dar a reapărut după atacurile din 11 septembrie 2001, când au sesizat unii politicieni conservatori americani că anumiți oameni au început să spună: da, e oribil, e un act de terorism îngrozitor, au murit 3000 de oameni absolut nevinovați, DAR… Poate și noi suntem de vină, și ei luptă pentru libertatea lor, până la urmă poate și noi îi mai bombardăm pe ei din când în când, dar, dar, dar… Și atunci s-a spus, totuși, există pe lumea asta niște momente mari, nu multe, să ne înțelegem, există niște momente mari în care trebuie să spui: acesta e un rău, punct. Asta e de fapt claritatea morală. Ea nu înseamnă, așa cum au înțeles unii mai prostuți și mai repeziți, din România, nici să-ți arogi o superioritate morală, Dumnezeule… nici vorbă, nici să fii un fel de dictator sau un radical, tu însuți, nici să practici acest gen de atitudine în toate ale vieții. Pentru că, într-adevăr, 90% din detaliile vieții sunt nuanțate și trebuie să înțelegem toate umbrele și penumbrele lor. Dar uneori diavolul, răul, lucrează într-o asemenea manieră, puternică, îngrozitoare, încât orice ,,dar” adaugi și orice nuanțare, de fapt, te duce la pactizarea cu el. Asta e claritatea morală. Și, în România, sau oriunde în lume, vorbind de evenimente precum 11 septembrie 2001 sau de invazia rușilor în Ucraina, nu e normal să mai punem ,,dar”. Și astea sunt momente de claritate morală. Și e nevoie să folosim claritatea morală.
CCI: Ce alte principii și valori conservatoare credeți că ar mai trebui promovate în România de azi?
Sever Voinescu: Asta e o mare problemă, să știți. Să fii conservator în România e foarte greu. Conservatorii, prin definiția lor, conservă și când te uiți în societatea românească te întrebi… ce e de conservat? Foarte puține lucruri… Noi nu putem conserva nimic din comunism și foarte puțin din post-comunism. Problema conservatorismului, în general, dar mai ales în România, este o problemă a memoriei și a evaluării ei. Ce anume din trecutul României merită conservat? Și când spun conservat… adesea spun merită readus la viață. Pentru că e foarte posibil ca multe lucruri să fi dispărut sau să se fi stins undeva în trecut. Există lucruri în trecutul nostru care ne sunt extrem de utile dacă, printr-o atitudine conservatoare, le readucem la viață. De pildă, o bună parte din pașoptism, o bună parte din gândirea conservatoare politică românească până la primul război mondial. De asemenea, e vorba de păstrarea unor tradiții care sunt parte a manifestării identității noastre. Eu cred că, paradoxal, conservatorismul în România… se construiește. Dacă în alte țări, mai ales în spațiul anglo-saxon, (pentru că noi conservatorii ne uităm către ango-americani, mutatis mutandis, cum se uitau comuniștii către Moscova), lucrurile se desfășoară firesc, noi uneori luăm, din păcate adesea mimetic, anumite atitudini și idei. Uneori e ridicol și pentru mine să văd atitudini ale unor români care se comportă în România ca și cum ar fi americani și transferă în România problemele americanilor. În fine… mai văd și asta. Dacă ei acolo au ce conserva și se luptă pentru a conserva, noi avem de construit. Conservatorismul de azi în România e un conservatorism care trebuie să construiască.
CCI: Prin ce metode și mijloace credeți că poate deveni mai cunoscut conservatorismul cultural și cel politic în România?
Sever Voinescu: Să nu uităm, conservatorismul nu este o doctrină, în sens politic. Au spus-o părinții conservatorismului. E o atitudine de viață, un mod de a privi lumea. Prin urmare, noi nu avem mari lucruri de comunicat, în sensul propagandei. Noi trebuie doar să arătăm cum vedem lumea și să desfășurăm, privat și public, o atitudine potrivită cu acest mod de a vedea lumea. În legătură cu asta, Roger Scruton spunea că diferența cea mai mare dintre conservatori și progresiști sau liberali este că reprezentanții conservatorismului iubesc lumea și văd jumătatea plină a paharului, ceea ce este frumos și bine pe lume, și vor să păstreze asta, în vreme ce liberalii, progresiștii, revoluționarii văd ceea ce este rău în lume, consideră că numai aia e lumea și simt că trebuie s-o schimbe. Prin urmare, cred că noi trebuie să promovăm frumosul, să avem noi înșine o atitudine în care să ne bucurăm de cele frumoase ale vieții, să ne bucurăm de prietenii, de familiile noastre, de identitatea noastră, de limba noastră, să ne bucurăm de libertățile noastre – e foarte important asta. Cred că, dacă vreți, atitudinea corectă e una… nu stoică, ci o atitudine de bucurie, așa cum se spune adesea și în Biserică – bucurați-vă, bucurați-vă (ăsta e unul din îndemnurile cele mai des auzite în slujbele ortodoxe). Genul acesta de atitudine e o atitudine de tip de conservator, pentru că tu, bucurându-te, păstrezi ceea ce îți produce bucuria și cred că asta e calea. Și evident, trebuie să mărturisim. Normal. Să mărturisim toate lucrurile astea. Eu nu cred în genul de conservatorism care se luptă, care are o agendă, genul de conservatorism care are mentalitatea de cetate asediată în permanență, care apără ceva în mod agresiv… suntem în pericol, ne sugrumă progresiștii, eu nu cred în asta. Cred pur și simplu în găsirea și cultivarea bucuriei de a fi pe lumea asta.
CCI: Dacă ar fi să explicăm mai eficient conservatorismul unor oameni neutri, care nu au lecturi sofisticate în acest sens, de la ce ar trebui să plecăm, de la religie, tradiții, memorie și istorie?
Sever Voinescu: Am zis, de la bucuria lucrurilor de pe lumea asta. Oamenii sunt azi, mai ales în România, atât de stresați și de nefericți… Noi suntem un popor nefericit. Noi cultivăm nefericirea. Știți că sunt sondajele alea despre cât de fericite sunt popoarele și în față ies popoarele nordice (deși lumea se întreabă… bun, dar acolo nu e rata cea mai mare de sinucidere?!). Noi suntem printre cei mai nefericiți. Sociologii au ajuns la această concluzie încă din secolul trecut. O concluzie, în care eu cred, e că fericirea se transmite cultural, cu alte cuvinte… noi suntem formatați să fim nefericiți. Orice ni s-ar întâmpla noi suntem nefericiți, după cum celorlalți, orice li s-ar întâmpla, sunt fericiți. Oamenii ăștia transmit starea de fericire de la o generație la alta. E o pedagogie a fericirii. Eu cred că dacă spuneți ce ar trebui să facem și cum ar trebui să mergem către alții și să le explicăm ce e conservatorismul, atunci asta e: o pedagogie a fericirii. Bucură-te de ceea ce ai, nimeni nu spune că ai mult, dar bucură-te de ce ai și încearcă să păstrezi ce ai. Ăsta este conservatorismul.
CCI: Pentru a se apropia mai mult de conservatorism, considerați că românii au nevoie să cunoască lucrările și articolele unor clasici anglo-saxoni (Russell Kirk, Richard Weaver, Roger Scruton etc.) sau ar trebui recuperate și prezentate publicului și texte/idei românești, scriitori, sociologi, etnologi, politicieni din trecutul României? Lucrurile care vin din altă cultură contează… dar mulți le simt drept străine, poate.
Sever Voinescu: Din păcate, de multe ori, noi facem să le simtă străine. Dacă eu fac pe conservatorul american și încep să vorbesc în România despre Trump cum vorbesc unii dintre conservatorii republicani din SUA, așa ca despre un mic zeu pe Pământ, evident că în România devii ridicol, devii un personaj caragelian. Lasă că, după părerea mea, Trump nici nu e conservator. Dar ceea ce spuneți e adevărat, e mult de recuperat. Mă gândeam zilele trecute la o chestiune banală de politică externă: cât de mult am avea de învățat de la politica instinctului național a lui Tache Ionescu – un consevator important. Câte lucruri am avea de învățat, tot în domeniul politicii, de la modul în care P.P. Carp își propunea să organizeze breslele și meșteșugurile. Mulți o să zică, păi, domnule, mai lăsați-ne cu asta, că noi suntem în secolul XXI, cu IT-ul. Păi, să vă spun ceva, și IT-iștii sunt o breaslă și fabricarea de soft e un meșteșug. Nu trebuie să crezi că ceea ce vedeau ochii lui P.P. Carp atunci se reflectă doar în politica lui…. și atât. Nu. Era o politică vizionară. Lui P.P. Carp nici nu-i trecea prin cap că poate exista internetul. Dar ce să vezi, sunt multe idei de la el care ne pot ajuta în epoca internetului. Dar noi nu ne mai uităm la ele, pe motiv că nu exista internet atunci. Evident, avem foarte multe lucruri de preluat din trecut, dar, în același timp, conservatorismul înseamnă și o evaluare, pentru că mereu ai această întrebare: ce conservi? Ce e de păstrat și ce nu e de păstrat? Spre deosebire de ceilalți, liberali, progresiști, care se întreabă ce e de înlocuit?! Repede, repede, arată-mi ce e de înlocuit! Greșeala e că, dacă abordezi lumea întrebându-te mereu ce e de înlocuit, ajungi la concluzia că e de înlocuit totul. Chiar și lucrurile bune și așezate, deoarece ai tentația să spui că binele poate să fie și mai bine. Or nu, noi gândim, și cred că asta e trăsătura fundamentală a acestui gen de bucuie care este gândirea conservatoare, ca o gândire lucidă. Noi înțelegem exact de ce anume trebuie să ne bucurăm pe lumea asta și ceea ce trebuie schimbat. Or, da, în egală măsură avem de recuperat tradiția conservatoare românească și, în continuare, avem de recuperat și ce s-a întâmplat în Vest, pentru că multă vreme am fost rupți de societatea occidentală. În plus și intelectualitatea românească a fost mult mai permisivă cu ideile liberale decât cu ideile conservatoare occidentale.
CCI: Considerați că intelectualii de nuanță conservatoare, primii care înțeleg mai clar aceste idei în România, ar trebui să sprijine activ constituirea unor cluburi conservatoare sau a unui partid serios, care să reprezinte decent acest curent?
Sever Voinescu: Asta cu partidul e bună… Vorbiți cu unul pățit. La un moment dat eu am intrat într-un partid și gândul meu era să îl transform în unul conservator. Acum o iau ca pe o iluzie a tinereții. Nu cred că în România am putea avea curând un partid conservator. Am putea avea partide naționaliste și avem. Putem avea partide tradiționaliste, cu un discurs ursuz la adresa modernizării, dar ăsta nu e conservatorism. Dar a avea cluburi conservatoare, da. E singura șansă. E esențial să comunicăm între noi, să ne facem cunoscuți noi între noi, mai înainte de orice, conservator cu conservator să se facă cunoscut. La noi e ceva dificil și pentru că această etichetă de conservator are ceva în ea, poate nu infamant, e mult spus, dar are în ea ceva nefericit. Sunt oameni foarte bucuroși să spună că sunt liberali pentru că, vezi Doamne, asta înseamnă că ei țin cu libertatea, ceea ce e onorabil; sunt oameni care spun că sunt socialiști, pentru că asta înseamnă că ei țin cu cei mulți și cu dreptatea socială… Puțini spun: sunt conservator. Dar cei mai mulți sunt conservatori la noi, de fapt. Eu cred că națiunea noastră este o națiune conservatoare, ca și națiunea americană. Dar oamenilor li se pare firesc cum sunt, încât te pot întreba: de ce trebuie să spun eu… cum sunt? Eu sunt așa cum sunt. Numai noi, ăștia, cu apucături intelectuale, nouă ne place să conceptualizăm, să punem etichete, să construim categorii, dar oamenii nu trăiesc neapărat în astea. Eu cred că tipul acesta de cluburi, de care ați amintit, chiar dacă nu se numesc conservatoare (eticheta de club conservator, care este adorabilă pentru mine, nu știu dacă e foarte atractivă pentru alții) ar fi bune. Dacă s-ar numi altfel și ar practica conservatorismul, tot ar fi o soluție bună.
CCI: Poate fi confiscat conservatorismul de un partid naționalist, care-i folosește peste măsură doar câteva din ideile de bază?
Sever Voinescu: Se întâmplă și s-a mai întâmplat. Toate aceste seturi de idei, care și-au dovedit în timp rezistența istorică, și prin urmare succesul, au trecut prin asta. Au fost, într-un fel sau altul, luate, speculate. Pentru că întotdeauna vor exista oameni care, în voința lor extraordinară de putere, se vor folosi de tot ceea ce cred că le este util. AUR în România face lucru ăsta, partidul lui Viktor Orban face în Ungaria lucrul ăsta. Sunt o grămadă de mici trișori ideologici care se dau conservatori, care vorbesc de valori frumoase (chipurile ei apărând valorile conservatoare de asediul progresismului) și culeg voturi, culeg bani de pe urma asta. Sunt oameni care trăiesc de pe urma asta. Dar să lăsăm conservatorismul, să vorbim și despre Biserică și despre creștinism. Gândiți-vă că sunt oameni pe lumea asta care trăiesc foarte bine, mergând de colo colo, strângând popor, explicând că planează un mare pericol asupra creștinismului și că ei îl apără. Pe mine mă tulbură puțin ideea asta că tu îl aperi pe Dumnezeu. De fapt, tu ai nevoie să te apere Dumnezeu! Ideea că un om îl apără pe Hristos… pe bune?! Tu ești cel vulnerabil și ai nevoie de El, Hristos nu are neapărată nevoie de apărarea ta. Mărturisește-ți credința, da! Dar ideea asta, că eu mă lupt și că sunt într-un război permanent… e o idee care mie îmi sună ca venind din partea cealaltă… Adică o idee revoluționară, permanent insurgentă, o stare de luptă, o stare de asediu, precum reforma care nu se mai oprește niciodată, lumea care trebuie schimbată, toate lucrurile astea nu sunt ale conservatorismului. Noi suntem, în general, oameni mai lucizi și mai așezați. Dar revenind, da, sunt oameni care răpesc ideile astea conservatoare.
CCI: Dar dacă ar apărea un partid conservator, cum ar trebui să arate el, ca să-l identificăm ca fiind autentic?
Sever Voinescu: Nu cred că știu să spun. Dar uitați-vă în spațiul democrațiilor reale. Singurele partide conservatoare, identificabile ca atare, sunt în spațiul anglo-saxon: Partidul Conservator britanic și Partidul Republican american. Dar nu poți neapărat să faci un model din ele, pentru ceva românesc. Întâi că nici ele însele nu doresc să se replice, pentru că viziunea conservatoare este una izolaționistă și sunt destul de reticenți. Conservatorii nu vor să se ducă și să răspândească conservatorismul. Genul ăsta de internaționalism este, iarăși, al părții celeilalte, poate socialiștii fac asta. Prin urmare, mi-e greu să spun, fie și prin asemănare, cum ar arăta un partid conservator românesc. Dar fără îndoială că l-aș simți imediat! Cred totuși că, în funcție de ceea ce se întâmplă acum în Europa, conservatorismul are o imensă șansă. Pentru că, după toată înșelăciunea asta prin care am trecut, cu indivizi precum Viktor Orban, Marine Le Pen, Berlusconi, cred că victoria Georgiei Meloni e ceva important și că ea este o versiune europeană a acelui conservatorism la care visez și de care avem nevoie. Și care este conservatorismul din linia Ronald Reagan, Margaret Thatcher, papa Ioan Paul al II-lea. Care a fost și el, din păcate, un conservatorism mai degrabă anglo-american și mai puțin european. Dar acum mi se pare că Georgia Meloni vine din zona asta și că va termina cu falsurile anterioare. Nu știm ce va fi, dar judecăm politica după ce vedem acum. Și se pare că ea va fi ceva diferit de impostorii ăștia… Orban, Le Pen. În ceea ce privește Polonia… sunt un mare admirator al lor. Conservatorismul polonez e ceva foarte special. Fiecare conservatorism are o culoare locală puternică. Asta e o marcă a noastră. Dacă internaționalismul proletar sau socialist are standarde universale și toți trebuie să fie la fel, la noi asta e mai greu, pentru că vorbim despre conservarea unei identități, a unei tradiții, a promovării unui anumit tip de identitate în lume, ceea ce vine mână în mână cu suveranitatea. Sigur că suntem diferiți. Mie îmi place ce se întâmplă în Polonia și acolo cred că sunt două lucruri care îi diferențiază de restul și țin de experiențele lor, care sunt de nereprodus. Întâi este prezența extrem de puternică a Bisericii Catolice în viața socială, o prezență care nu a apus nici o secundă. Și apoi este experiența lor istorică, cu un secol XX teribil, care i-a marcat și le-a dat niște lecții. Noi nu suntem în aceeași situație nici cu biserica, nici cu istoria. Suntem altfel. Britanicii sunt altfel, americanii sunt altfel. Prin urmare cred că e greu de spus că ei pot fi modele pentru unii sau pentru alții. Trebuie doar să-i recunoști ca atare.
CCI: Care credeți că ar fi curentul politic/doctrina cu care conservatorismul va avea cele mai multe/mari ciocniri politice și de idei într-o Românie viitoare?
Sever Voinescu: Cred că deja se simt aceste ciocniri. E o presiune din două părți. Iată o presiune din partea unei ideologii dominante deja în vestul Europei, a unui stângism, progresism, o variantă de neomarxism, care propune nu doar o viziune politică, ci și un nou model civilizațional. În partea cealaltă, este acest naționalism, ortodoxism (ideologizarea ortodoxiei), o atitudine gregară, legionaroidă, isterică și băieții ăștia care se filmează de trei ori pe zi și se dau pe Facebook, spunând platitudini despre libertate și despre creștinism. Conservatorismul este la mijloc în toată această situație. Dar mie nu mi se pare neapărat că este un mare pericol deoarece eu văd că atitudinea conservatoare este într-o așa de mare măsură… firească, naturală, încât ea nu poate fi vreodată extirpată. Iar proiectul acesta, al vremurilor noastre… De câte ori au existat proiecte de ,,om nou”… au eșuat lamentabil. Singurul proiect de om nou, care nu a reușit încă deplin, dar care este încă valid, este proiectul de om nou de care vorbește Sfântul Apostol Pavel. Acesta e un proiect care nu a stricat omul vechi… de tot, îl face să renască… nu îl omoară. Mori spre a renaște, nu mori și gata.
(Din partea CCI, a consemnat Paul Nistor).
A se vedea și:
Dificultatea de a fi conservator în România (Sever Voinescu)
Be First to Comment