Conservatorismul autentic, viziunea înalt conservatoare asupra lumii, a societății, a comunității și a persoanei sunt expresia firescului structural care compune realitatea Creației străbătute de sens. Sens care relevă amprenta lăsată de Creator în (micro)cosmosul perfect ordonat, în legile firii și în structura conștiinței umane orientată în mod natural spre bine și alergică la rău (reflexul moral).
Din această limpede perspectivă, viziunea conservatoare asupra lumii și a omului coincide riguros cu cea mai înaltă viziune antropologică existentă: viziunea creștină, care traduce în istorie voința dumnezeiască aplecată paternal-providențial asupra omului și a salvării sale din deriva inevitabilă și destrămătoare a „căderii în timp”, ulterioară „păcatului originar” prin care omul, derutat de diavol, întrerupe în mod fatal exercițiul sporirii în libertate până dincolo de punctul din care alegerea Binelui ar fi fost subînțeleasă, iar a răului exclusă, ceea ce l-ar fi putut instala pe om în zona de maximă siguranță ontologică.
A deforma și maltrata această viziune realistă prin excelență, conservatoare în sensul protejării și deslușirii sensului care însoțește permanent viața omenească, echivalează cu sabotarea creștinismului însuși, cu abuzarea Evangheliei lui Hristos, cu luarea în deșert a numelui Său, cu călcarea în picioare a celor mai înalte principii morale, sociale și spirituale care articulează realul conservatorism și alimentează germinarea viziunii sale sociale, politice și economice.
Acesta, prin natura sa, nu poate fi niciodată obtuz, inept, grosolan, guraliv sau agresiv, ci inteligent, echilibrat, cultivat, rafinat. Aristocratic, în sensul privilegierii axiologice a ceea ce este validat de istorie și experiența umană ca bun și benefic cu adevărat, în sensul cultivării binelui comunitar întemeiat realist pe natura lucrurilor, pe legea morală universală, pe adecvarea la realitate, nu pe sfidarea acestora.
Un conservator real nu poate fi camuflat decât în mod ridicol într-un obsedat confesional, într-un filetist idolatru, într-un precar alfabetizat cultural cu aere de avvă universitar, într-un naționalist găunos și zgomotos, într-un șmecher politicianist sau viclean oportunist.
Conservatorul real este opusul total al fanaticului, al utopicului, al ideologului, al pervertitului religios, al celui ce urăște alteritatea și al omului-giruetă.
Antidotul creștinismului universal, nu local, asimilat și metabolizat într-un mod de gândire, simțire și trăire, vertebrat de o robustă înțelepciune practică, îl salvează pe conservatorul real de căderile în aceste ipostaze umane detestabile din punct de vedere spiritual.
Sursele morale și culturale ale conservatorismului care te menține demn, cu picioarele pe pământ și cu capul întors spre Cerul oglindit pe chipul celuilalt, rămân inaccesibile celor ce ignoră autentica religiozitate sapiențială a omului antic, Revelația iudeo-creștină a Persoanei dumnezeiești întrupate și operele capitale ale gânditorilor conservatori moderni (de la Edmund Burke la Russel Kirk și Roger Scruton).
Ratarea întâlnirii cu ele conduce sigur la ratarea sensului real al noțiunii de „conservatorism”, la eșuarea în impostură pe această nobilă temă și la rupturi grave de nivel în sfera „conservatorismului” de ocazie, frecventată de personaje care, învinse de aroganța ignoranței, se prăbușesc caraghios chiar de pe primele trepte ale „scării virtuților” conservatoare.
Există, din păcate, oameni închiși ermetic în autismul unui monolog toxic pentru comunitatea pe care, într-o măsură mai mare sau mai mică, o influențează. Oameni ai resentimentului, ai unicei cărți citite, oameni incapabili de dialog, zidiți în betonul dogmatic al propriilor obsesii și interese, sărmani, dar aroganți debusolați care habar nu au ce anume merită sau nu conservat pentru calitățile sale autentic sanificatoare în societate.
Oameni care, în mod stingheritor doar pentru cei ce îi observă, nu sunt vizitați niciodată de vreo dilemă, nu își aduc aminte să fi căzut vreodată pe gânduri și nu respiră decât aerul tare și amețitor al certitudinilor pe care le scot oricând din toate buzunarele. Unii, chiar credincioși de care, cel mai probabil, se teme Dumnezeu Însuși.
Calibrarea fină a busolei lăuntrice prin dobândirea discernământului și găsirea Nordului moral rămâne un deziderat greu, dar demn de atins pentru toți, inclusiv pentru cei ce se/ ne surprind, de exemplu, perorând pătimaș și pleonastic despre „valorile creștine conservatoare” pe care le opun orbiți de furie „valorilor europene”. Necunoscându-le decât din auzite pe primele, ignorând că ultimele nu pot fi considerate valori în sine dacă intră în conflict chiar cu rădăcinile civilizației pe care o invocă și că, așadar, nu pot fi tratate ca un adversar demn de mobilizare generală.
Un exemplu tipic de conflict steril și inutil iscat între confuzia axiologică și iluzia ideologică.
Găsirea și cucerirea echilibrului care caracterizează fără rest conservatorismul real nu sunt însă posibile decât prin asimilarea marilor principii ce articulează gândirea și viziunea acestuia. La ele se ajunge prin consistente lecturi ale textelor fondatoare, ale operelor capitale ale culturii europene, prin reflecție asupra lor, prin experierea prezenței fertile a marilor spirite ale trecutului în conversația neîntreruptă cu ele, prin sporirea gradului de spiritualizare și libertate lăuntrică. Nu prin înregimentare ideologică, nu prin aderare leneșă la formalism, ritualism și stereotipuri antioccidentale/ antieuropene, nu prin fentarea educației intelectuale și morale care nu pot fi despărțite decât cu prețul sărăcirii mentale și al împuținării spirituale.
Despre acest conservatorism real, nu imaginar, despre pseudo-conservatorism și derivatele lui caricaturale care îl compromit, dl Sever Voinescu a scris recent un memorabil și edificator text. Citirea și înțelegerea lui poate vindeca și îndrepta minți rătăcite momentan în căutarea conservatorismului pierdut – Sînt un deviaționist.
(text publicat cu acordul autorului)
Cu tot respectul, apreciez pozitiile Dvs, dar nu sunt de acord cu ecuatia ´Crestinismul este consevator´, din foarte multe motive. Pe scurt, aceasta identificare ideologica ( desi conservatorismul refuza sa se considere ´ideologie´, dar asta e alta problema, in politologia serioasa e ideologie, fara sens peiorativ ) e extrem de problematica si te duce cu gandul la alte echivalente faimoase. Alianta Crestinismului cu conservatorismul s-a dovedit funesta, pe alte meleaguri, cu mai multa experienta ( Franta, de ex., cu Action Francaise), Crestinismul s-a dovedit a fi foarte flexibil fata de diferite ideologii politice, inclusiv socialismul, cu care rezoneaza cumva firesc ( Espirit, tot in Franta ). De meditat la cateva aspecte, legate de Conservatorismul romantic aripa ´traditionalista´, cea mai importanta in conglomeratul ´conservator´.
´Traditia crestina´ a fost formulata intr-un spirit clasic, ´realist´, platonico-aristotelic. S-ar putea demonstra ca si traditia ebraica, a profetilor, era ´traditionala´ in acelasi sens realist, abia dupa Reforma si in epoca moderna a fost inventat un ´Ierusalim´ opus ´Atenei´ si filozofiei ( plecand, desigur, de la cateva aluzii apologetice ). Ceea ce a si facut posibile interpretarile eleniste ale Iudaismului si schimburile inter-culturale in general. ´Traditionalismul´, in sensul strict, era un curent heterodox catolic, fideist-agnostic, foarte influentat de Jansenism si , prin acesta, de ´spiritul protestant´ pe care altminteri il combatea cu ferocitate – cea mai cunoscuta expresie a traditionalismului a oferit-o Joseph de Maistre ( care, cum s-a spus, era ca un purtator de cuvant al teozofului L. C. de Saint-Martin ). De aici, Conservatorismul romantic si panteist, in diversele sale ramificatii, istoricist si nominalist. E vorba de istoricismul german, herderian. De la Augustin vine faimosul dicton : ´Cine neaga ideile neaga Cuvantul lui D-zeu´; desi, ironic, nominalismul protestant in special se reclama tocmai de la Augustinism. Pascal, sfantul barocului si al ´traditionalismului´, era la jonctiunea mai multor curente culturale si religioase, Catolicismul contrareformei, Calvinism, Jansenism, filozofiile renascentiste tarzii – neo-stoicism, etc. Este foarte cunoscuta formula antropologica demaistriana, ca negatie a unei ´naturi umane´ universale, un nominalism rasucit bizar intr-un realism, cum spune A. Compagnon. Dar nu e vorba despre niciun fel de realism : natura umana e conceputa, in cel mai bun caz, ca o materie, un ´general´ indeterminat, inclusa intr-o particularitate etnica ce preia rolul ´universalului´ si, astfel, de adevarata ´natura´ a individului. E. Burke inclina in acelasi sens, desi mult mai echivoc, in schimb Herder era mult mai explicit chiar decat De Maistre in privinta acestui panteism etnicist ( a propos, ca simpla curiozitate, cei trei mari arhiconservatori erau, in moda vremii, francmasoni ). Nu este deloc realism, caci ´etnos´-ul e conceput tot ca o individualitate, o individualitate naturala si istorica, colectiva, ce absoarbe indivizii umani, substituindu-se acestora, o super-individualitate ( iar ´supra-omul´ e conceput in termeni de specie, ca un om colectiv ) : este vorba despre ´holism´ sau ´organicism´( Fr. Beiser se ocupa pe larg de istoricismul german in lucrarile sale valoroase ). Traditionalismul conservator obisnuieste sa se refere la ´valorile permanente´ – cum e cazul cu pseudo-platonismul agrarian al lui R. Weaver. Dar sunt ´permanente´ in acelasi sens istoricist si ´holist´ – de altfel traditionalismul e aproape sinonim cu istoricismul, facand din ´Istorie´ – semn al timpurilor ! – un echivalent al ´traditiei´. Acelasi nominalism e foarte clar in existentialism, ales ca filozofie de catre conservatorii traditionalisti : ´individul unic´ kierkegaardian e opus unei naturi ´universale´, un anti-universalism si anti-intelectualism – ´voluntarist´ sau ´decizionalist´, adica prometeic – cu reluarea retoricii traditionaliste si neo-protestante impotriva filozofiei si ´elenismului´, etc. De unde se vede si ca acest anti-universalism romantic e nu numai contra-iluminist, ci si anti-platonic, anti-clasic, anti-filozofic si anti-intelectualist, adica irationalist, nu doar ´antinomic´, ci si antinomian, implicand o negatie a principiilor -adica un anarhism – pe toate planurile, logic, teologic sau metafizic, etic …, caci principiile sunt analogic aceleasi pretutindeni. Anarhism si nihilism ce poate lua infatisari ´mistice´, acelea ale unei teologii radicale, decadente si disperate, a absurdului ( justificata prin rastalmacirea temei ´nebuniei in Hristos´, coborata la nivel literal si grotesc ). Si evident ca acest irationalism si nihilism ´mistic´ se manifesta ca fundamentalism, vadindu-si originile prin roade.
Se poate arata, foarte simplu, ca aceste idei foarte moderne, ´traditionaliste´ dar deloc traditionale, sunt in contradictie cu dogmele crestine. In primul rand, dogma Sfintei Treimi e formulata in termenii logicii clasice, realiste. Negarea atributelor universale e negarea ´numelor divine´ ,Adevar, Bunatate, Intelepciune, Frumusete, etc. , un Dzeu deposedat de aceste atribute – ´transcendentale´ ( evident, nu in sens kantian ) – e redus la simplul individ inexplicabil, la ´accident´, pe fondul ´nimicului´ , adevaratul ´principiu´ sau ´divinitate´, focarul magnetic si fascinatoriu contemplat de filozofii si teologii radicali, ´ai mortii lui Dzeu´ – desi tocmai acest individ dezradacinat metafizic, funciar mundan sau ´aruncat in lume´, e glorificat de existentialisti si personalisti si transpus sau ipostaziat in Divinitate, o Divinitate dupa chipul lui, alienata si disociata. Caci ´personalismul´ modern e acelasi organicism ´holist´ si ´comunitarist´, un nietzscheeanism ( ´omul nou´) aparent mai spiritualizat si teologizat. O religie nominalista e pur si simplu nihilista iar zeul ei capricios si despotic nu mai poate fi deosebit de un demon ( cum se intampla, de ex., la L. Sestov, foarte apreciat de conservatori). Apoi, Hristos se intrupeaza in ´natura umana´, evident aceeasi pt. toti oamenii – cum foarte clar explica Sf. Parinti – si in care nu mai exista ´grec si iudeu´. Nu se intrupeaza in ´individul unic´, de unde eventual sa mantuiasca umanitatea printr-un act voluntar gratuit, o minune ce nu mai difera de arbitrar, pt. care nici nu ar mai fi fost nevoie de Intrupare ! Negarea universalului si a unei ´naturi umane´ universale atrage dupa sine o negare a Intruparii Cuvantului si a mantuirii si, de fapt, chiar a Cuvantului ( Logos). De altfel etnicismul romantic e panteist si teluric, ´imanentist´, absorbind omul in ´aceasta lume´ divinizata, in ´istorie´, ´spiritul pamantului´, dionisiac, ce pretinde obedienta absoluta, etc. De unde se poate vedea si ca nihilismul, inainte de a fi ´profan´ sau secular, e si era o problema religioasa…