Reacționarul trăiește o nouă tinerețe, ba chiar este bine-mersi în zilele noastre. În secolele trecute, membrii protipendadei conectate la rețelele (familiale) de putere, la funcții/demnități publice sau la alte forme de transmitere a privilegiilor, în momentul în care miroseau o eventuală schimbare care le-ar fi știrbit influența, poziția sau starea, treceau pe poziții defensive și trăgeau cu dinții de menținerea propriului statut. Iar când starea de fapt totuși se schimba și fruntașii de până mai ieri scăpătau, se transformau în promotori ai vremurilor apuse, devenind… reacționari.
Astăzi, reacționarul nu mai face decât arareori parte din cercurile de interese înalte, amenințate de schimbările politice sau sociale. Mai degrabă provine din categoria celor ce nu urmăresc foloase materiale imediate, fără însă a-i omite pe cei mai hâtri dintre ei, care sunt mânați de voința de putere. Totuși, cum se manifestă un reacționar contemporan?
Mai întâi, o paranteză… Aproape odată cu primii oameni, s-a manifestat și tendința de a dori mai multă cunoaștere, putere, avere. Și dacă fructul era interzis, însă nesupravegheat, cine să-i oprească pe Adam și Eva? Iar urmașii lor, de ce să dea cezarului ce era al cezarului și lui Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu când ar fi putut trage spuza pe turta lor? Mai șovăielnic, mai împins de la spate sau încurajat de spiritul de turmă, la umbra pomului, omul și-a pus pe nesimțite masca lui homo rebellis. Spre lauda sa, omenirea a fost și este preponderent alcătuită din homo conservans; acesta însă este mai scrupulos, mai așezat, mai echivocant decât homo rebellis, astfel că cel din urmă a reușit să incendieze epoci, să arunce în aer instituții și să dărâme statui în mai orice perioadă istorică. Cu alte cuvinte, când homo rebellis a reușit să organizeze cu succes zavere sau revoluții, atunci omenirea a suferit… și a suferit crunt.
După stabilizarea omenirii de extracție occidentală de după al Doilea Război Mondial, lui homo rebellis i-a fost mai greu să conspire și să aspire la mișcări de forță, astfel că a luat-o cătinel spre… piața ideilor. Intuia cumva că ideile au consecințe. În orice caz, homo rebellis a apucat-o pe această cale indiferent de sursele rascolnice de la care se adăpa, fără a exclude totuși dorința absconsă a câte unui homo rebellis de a impune un pumn de fier ulterior acaparării puterii prin vot sau consens popular.
Ei bine, reacționarul contemporan se înscrie în „tradiția” lui homo rebellis, alături de fratele geamăn din partea opusă, progresistul, și unul și altul visând la o schimbarea de paradigmă civilizațională prin metode ce îmbină aruncatul cu idei univoce și urlatul pe uliță. Tocmai în virtutea acestei „tradiții”, reacționarii euro-americani de ieri și de astăzi îl apreciază pe Julius Evola, autorul lucrării „Revoltă împotriva lumii moderne”, iar lista scriitorilor clamați reacționaricește poate continua cu Alain de Benoist, Aleksandr Dughin și alții.
Reacționarul nu este mulțumit nici de conducătorii actuali, nici de instituțiile politice existente și nici de modul în care ceilalți conaționali se raportează la putere. Adesea nu este mulțumit nici de liderii religioși, care fie nu ar veghea serios asupra credincioșilor, fie ar fi deviat de la „dreapta credință”. Își modifică sincretismul la fiecare pas pe care îl face, chit că este vorba despre filetism, despre pășunism etnocentric sau despre alarmism apocaliptic. Pentru reacționar, trecutul nu este decât o alăturare selectivă și discontinuă de personaje și evenimente, istoria ne-ar fi scrisă de „puterile forte”, prezentul ne-ar fi dictat de „alții, din afară”, iar viitorul ne-ar fi sugerat în direcția dorită de „globaliști” pentru a ne distrage atenția de la „epoca de aur” apusă. O „epocă de aur” în care, susține reacționarul nostru, autoritatea era legitimă, neamul era viguros, Decalogul era literă de lege, iar usturoiul vindeca orice boală.
Putem glumi, putem privi în altă parte, dar este plină agora virtuală de reacționari puși pe dărâmat, care trag cu ochiul la civilizația cnutului și la „tradiția” defenestrării, iar, mai trist, se pare că homo rebellis este menit să mai rămână în Parlament cel puțin încă un mandat. (Remus Tanasă)
Be First to Comment