Opoziția dintre revoltă și acceptare poate fi înțeleasă prin raportare la întrebarea: cine este omul și care sunt scopurile existenței sale, atât ca dimensiune a speciei, cât și ca individ care are totdeauna o formă socială. Așadar, prin raportare la întrebarea: cine este (ar trebui să fie) europeanul, americanul, creștinul, polonezul?
Răspunsul tradițional la această întrebare decurgea din acceptarea lumii și a culturii umane și impunea să-i descoperim esența și scopurile rezultate din ea, care se concretizează prin raportare la diferite existențe umane, regăsite în colectivități. Conștiința modernă, formată în etosul revoltei prometeice, impune ca omul să se creeze pe sine în mod independent și să-și aleagă țelurile spre care va tinde. Această operațiune nu poate fi realizată în mod consecvent. Ea îi atribuie omului un statut divin pe care el nici nu-l deține și la care nici nu poate ajunge. Străduindu-ne să realizăm reprezentarea prometeică a autocreației, ne situăm sub impactul miturilor ideologice și ale anturajului. Încercând să ne rupem de fundamentele civilizației care ne definesc identitatea, construim identități cât se poate de arbitrare și efemere.
Întrucât suntem ființe sociale, orizontul existenței noastre este determinat de cultură și de momentul istoric concret în care ne-a fost dat să funcționăm. Ele determină, în foarte mare măsură, atitudinea noastră față de realitate. Ne manifestăm ca membri ai unor comunități concrete: familie, societate, popor. În cadrul lor devenim oameni, învățăm, ne maturizăm. Atingând un anumit nivel de dezvoltare, reușim să le contestăm. Totuși aceasta este o opțiune radicală. Cel care a încercat să facă așa ceva sau cel puțin să observe intențiile de acest gen, fiind în stare să întreprindă un efort intelectual pe măsură, care să-i permită să le înțeleagă, trebuie să-și dea seama cât de dificilă și ieșită din comun este o asemenea întreprindere, cât de multe lucruri necesită construirea unei noi identități comunitare (fără de care omul nu poate exista) și cât de rar se constituie într-un succes deplin. Ruperea de vechea identitate nu este niciodată definitivă.
Rămânem totdeauna copiii epocii noastre și ai formei culturale înscrise în ea. Aparținem unei specii și ne caracterizăm printr-o natură care ne permite, până la un punct, să ne depășim condiționările civilizaționale și să înțelegem experiența celorlalți. Asemenea experimente intelectuale sunt importante și necesare. Totuși înțelegerea nu ne face cetățeni ai unor culturi diferite.
Ne naștem într-un anumit moment istoric care desemnează cadrul acțiunilor noastre și determină provocările pe care suntem în stare să le asumăm. Orizontul gândirii noastre este definit în mare măsură de „spiritul timpului”. Nu întruchipează o nouă fază a progresului rațiunii, ci impune formele percepției și reflecției noastre. Nu suntem obligați să le acceptăm – această carte este în mare măsură o încercare de a contesta convingerile dominante astăzi – dar acest lucru cere un efort sporit și niciodată nu este pe deplin posibil. Împotrivirea noastră se va raporta la acel spirit, așadar, va fi marcată de formele lui. Ea va fi posibilă, deoarece, întotdeauna alături de conținuturile expuse la vedere de vremurile noastre, funcționează paralel, mai mult sau mai puțin marginalizate, date la o parte din curentul principal, alte modele culturale și convingeri legate de ele. Un factor ce permite să ne opunem presiunii opiniilor dominante îl constituie trăinicia îndelungată a culturii care conservă variate modele de atitudini și mentalități. Perspectiva istorică ne oferă șansa de a distinge ipostazele conjuncturale ale civilizației noastre de premisele ei fundamentale, ceea ce ne permite să ne distanțăm de aceste ipostaze.
În acest scop, trebuie să conștientizăm importanța istoricității existenței noastre, care atrage după sine particularitatea unor atitudini și evaluări care prevalează într-un secol anume. Trebuie să înțelegem că o parte a opțiunilor noastre este impusă de împrejurările în care ne aflăm și pe care nu le putem evita, căci, chiar dacă am încerca să facem acest lucru, ne definim existența și confirmăm semnificația esențială a acestor condiționări istorice. Acest lucru devine evident în situațiile extreme, cum ar fi, de exemplu, războiul. Dar chiar și în condiții mult mai normale, căile vieții noastre sunt marcate de factori istorici, care depășesc voința noastră și capacitatea de înțelegere.
Acceptarea înseamnă înțelegerea tuturor acestor limite care sunt indicii determinante ale condiției noastre. Ea nu ne impune să ne gândim la condiționarea identitară ca fiind cea mai bună dintre cele posibile, nu ne obligă să considerăm drept optimă soarta noastră, ci ne permite să înțelegem că există un rol pe care l-am primit pe marea scenă a lumii și că, respingându-l, nu vom fi în stare să ne îndeplinim menirea noastră umană, adică să facem față provocărilor care, indiferent de voința noastră, vor apărea în calea noastră.
Lumea în care trăim ne-a fost dată. În cadrul ei și doar în cadrul ei ne putem regăsi libertatea și conferi un sens existenței noastre. (Bronisław Wildstein)
(text publicat cu acordul editurii, fragment din Introducere la Bronislaw Wildstein, Revoltă și acceptare. Eseu despre timpurile noastre, Cetatea de Scaun, 2022)
*Drepturile de autor aparțin editurii. Este interzisă reproducerea întreagă sau parțială a textului fără acordul editurii Cetatea de Scaun.
Be First to Comment