Pe copii îi preocupă un lucru esențial: să distingă între bine și rău, între adevăr și falsitate. Această nevoie de a face distincții morale este un dar, o binecuvântare pe care ființele umane o primesc la începutul vieții. Bineînțeles, nu trebuie să confundăm această binecuvântare cu inocența. Copiii nu sunt cu totul inocenți, așa cum află fiecare dintre noi imediat ce ajunge părinte. Șiretenia de care dă dovadă chiar și cel mai mic copilaș ne pune pe gânduri: „Oare unde a învățat asta?” A deveni un om responsabil este un drum cu multe hârtoape, iar în cale apar mereu tot felul de ispite. Copiii au nevoie de îndrumare și de o „hartă” a moralității, de principii. Au de câștigat enorm de pe urma exemplului adulților care le vorbesc sincer și acționează mânați de o putere morală.
În societatea noastră, aceste nevoi ale copiilor sunt satisfăcute cu mare greutate. Unii dintre profesorii și părinții bine intenționați par să-i îndepărteze pe copii de pornirea spre moralitate, în loc să țină cont de ea pentru a le forma caracterul. Vrem să avem copii toleranți și uneori ni se pare că un simț prea tranșant al binelui și al răului nu face decât să formeze fanatici. Probabil ne-am resemnat într-o asemenea măsură să ne zbatem în apele tulburi ale culturii, în care domnesc compromisul moral și obscurantismul etic, încât ne vine greu să ne imaginăm o altă cale pentru copiii noștri. Nici eu nu fac excepție. Și uneori observ că am chiar comportamentul pe care îl critic la alții, grăbindu-mă să-mi justific lenea sau șovăiala de a cultiva conștiința și simțul moral la copiii mei. Recurgem cel mai adesea la scuza că respectăm libertatea copiilor, permițându-le să stabilească singuri ce e bine și ce e rău și să-și aleagă obiectivele de viață morală. Aceasta însă nu este decât un imn înălțat falsei libertăți, prin care este lăudată în mod eronat o idee complet greșită despre autonomia individuală. Ajungem să renunțăm la autoritatea de părinți și nu reușim să fim mentorii copiilor noștri în ceea ce privește viața morală. Mă tem că aceasta este situația în clipa de față.
Orice părinte care i-a citit un basm copilului său cunoaște ceea ce aș îndrăzni să spun că este un refren universal al copilăriei: „Dar este om bun sau rău?” sau „Este o zână bună sau rea?” Ce dovadă sau asigurare mai mare am putea cere că Dumnezeu și natura au înzestrat ființele umane cu o structură morală, care are nevoie să fie îngrijită și cultivată? Cu toate acestea, societatea favorizează trinitatea antiumană a pragmatismului, a subiectivismului și a relativismului cultural, prin care se neagă existența simțului moral și a legii morale.
În urmă cu 50 de ani, C.S. Lewis, autorul faimoasei serii Cronicile din Narnia, a scris o cărticică remarcabilă, intitulată Desființarea omului. În acea carte, Lewis aducea în discuție forțele care secătuiesc imaginația morală și o înlocuiesc cu raționalitatea utilitaristă. Atrăgea atenția asupra unei filosofii a educației și creșterii copiilor care zdruncină încrederea în certitudinile morale și o înlocuiește cu dogma potrivit căreia moralitatea depinde de dorința individuală și de contextul cultural. Acesta este spiritul vremii care pune stăpânire pe multă lume.
(text publicat cu acordul editurii, Vigen Guroian, Inima curată a poveștilor. Poveștile clasice și imaginația morală a copiilor, Frontiera, 2023, pp. 13-14)
*Drepturile de autor aparțin editurii. Este interzisă reproducerea întreagă sau parțială a textului fără acordul editurii Frontiera.
Be First to Comment