*Ioan Stanomir, profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.
Clubul Conservator Iași: Domnule profesor, ați vorbit de curând la Iași despre demnitate și tiranie în secolul XX. Cum ați putea descrie aceste două opțiuni existențiale și cum s-a raportat Iașul la ele?
Ioan Stanomir: Demnitatea şi tirania se află într-un dialog pe durata întregului secol XX. Ele descriu, în cele din urmă, două moduri de raportare la existenţa umană şi la comunitate. Alegerea este cât se poate de limpede şi ea obligă la fermitate morală şi politică. Între libertate şi sclavie, oamenii au de făcut o opţiune. Nu poate exista cale de mjloc între negarea umanităţii şi apărarea ei.
În acest dialog, Iaşiul are, în veacul trecut, un loc privilegiat. Iaşiul nu este doar oraşul-laborator al antisemitismului cuzist, ci şi casa lui Grigore T. Popa. Şi poate că memoria acestui savant poate servi ca un îndreptar celor de azi, în clipele în care rătăcirea totalitară îi poate ispiti.
CCI: În contextul în care tot mai mulți români nu mai văd mari diferențe între democrație și totalitarism, pe de o parte echivalând slăbiciunile democrației cu ororile totalitarismului, iar pe de alta punând un semn de egalitate între virtuțile democrației și presupusele beneficii ale totalitarismului, ce fel de societate putem să mai construim? Putem să mai construim vreo societate?
Ioan Stanomir: Societatea pe care o edificăm este suma alegerilor noastre. Liberul-arbitru înseamnă acest curaj de a ne asuma un drum pe care îl trasăm şi pe care îl vom urma. Totalitarismul nu este un fenomen istoric extinct, iar lupta pentru apărarea libertăţii nu este câştigată.
Radicalismul populist de azi este un avatar al acestei pasiuni liberticide ce a dominat veacul trecut. Reţelele digitale duc mai departe o moştenire funestă. Luciditatea democratică trebuie să discearnă, spre a evita capcana reducţionismelor. Complexitatea societăţilor face ca orice răspuns simplist şi simplificator să fie unul devastator în consecinţele sale.
CCI: Privind de la distanță ceea ce se întâmplă în Rusia, de ce mulți europeni nu văd nimic putred sau, oricum, nimic atât de putred încât să mediteze serios asupra liniei de demarcație dintre libertate și dictatură?
Ioan Stanomir: Apărătorii regimului Putin sunt orbiţi de propriile lor fantasme ideologice. Critica radicalismului progresist nu poate justifica elogiul unui regim odios şi despotic. Vladimir Putin nu este un conservator, ci un fiu al patriei sovietice, valorile sale sunt cele ale unui kaghebist impenitent.
De aceea mi se pare că o minimă luciditate este necesară în acest context al exaltării colective. Rusia lui Putin nu are nimic de oferit şi în ea nu există nimic de admirat. Avatar al ordinii sovietice, Federaţia Rusă este un vast penitenciar în care este ţinută captivă o întreagă naţiune.
CCI: Care este aportul pe care conservatorismul veritabil îl poate aduce democrației?
Ioan Stanomir: Conservatorismul aduce acel aport al lucidităţii şi al pasiunii libertăţii. Pe urmele lui Tocqueville, avem datoria de a examina critic ordinea democratică în care trăim. Putem practica democraţia, fără a adera la egalitarismul nivelator. Trăim în prezent, dar suntem fiii şi fiicele tradiţiei din care venim.
Iaşiul a fost leagămul junimismului, iar linia lui Titu Maiorescu şi P. P. Carp este cea pe care trebuie să mergem. Simţul critic şi patriotismul lucid, iată ceea ce educaţia conservatoare are darul de a transmite.
CCI: Mai pot fi promovate valorile conservatoare în România?
Ioan Stanomir: Conservatorismul nu mai are un vehicol politic în România din anii 1920. Alternativa creştin-democrată şi populară este şi ea dispărută acum, încât peisajul partinic este unul mai degrabă inospitalier. Cât despre AUR şi adepţii săi, identitatea lor nu este una conservatoare, ci una demagogic-populistă.
Educaţia conservatoare trebuie să plaseze la baza ei încrederea în capacitatea noastră de a dura şi de a transmite o moştenire etică şi intelectuală. Conservatorismul nu este o soluţie-minune, ci un program de acţiune umană. Modestia conservatoare ne obligă la răbdare şi la prudenţă. Umanitatea nu este o pastă informă, iar politica conservatoare este una atentă la timp şi la context. Speranţele deşarte sunt cel mai redutabil inamic al conservatorilor, de la Edmund Burke încoace. Construcţia trebuie să evite tentaţia utopiei. Iată de ce durata ne impune o anumită disciplină a gândirii şi acţiunii.
Be First to Comment