Thomas Sowell este de părere că atât de mulţi oameni nu înţeleg nenumărate idei sau concepte, nu neapărat pentru că acestea ar fi prea complexe, ci pentru că o explicaţie analitică sau factuală i-ar putea deranja emoţional sau i-ar scoate din precarul echilibru interior. Ar mai trebui adăugat, consider eu, și că o explicație argumentată logic le-ar da peste cap dorința unei rezolvări tranșante, rapide și fără echivoc a stării de fapt ce le provoacă frământâri.
Astfel, dacă cumva le sufli la ureche că istoria ne-a demonstrat că în politică nu există Făt-Frumos şi nici partid născut prin vreun fel de „imaculată concepţie”, ai putea avea surpriza să fii arătat cu degetul într-un mod mai puţin elegant: invective, clişee, cleveteli. Și, bineînțeles, lătrătura „supremă”: trădător de neam și țară. Ca în perioada interbelică, doar că mai abitir, căci, oricine are azi acces la internet, Tiktok sau altele.
Reacţia acestora este declanşată de faptul că ei încă speră să vină un ins care să readucă o epocă de aur (sic), să redea gloria furată a neamului (sic), să stârpească corupţia şi să aducă profesionalismul în viaţă publică de la o zi la alta. Nu le place să li se spună că se încred în balivernele rostogolite pe TikTok de demagogi cu un trecut mai mult sau mai puțin reprobabil. Vor să creadă că astfel de procese chiar pot avea loc şi că pot fi puse în practică rapid doar cu câţiva oameni, îndeosebi deconectând România de lumea civilizată, de UEuropa și de pista euro-atlantică. Contrazicerea sau scepticismul faţă de această naraţiune îi agită până într-acolo că îi înrăieşte şi îi face să se raporteze maniheist faţă de oricine le pune în discuţie scenariul închipuit. Gândul că trebuie să aştepte mai mult decât şi-au planificat să o facă, că asanarea morală pe care o doresc nu pică din cer, aruncă asupra lor vraja câtorva dihotomii (vechi versus nou, politicieni versus tehnocraţi, trădători versus patrioți), care nu ascund decât pornirea visceral-compulsivă împotriva Occidentului euro-atlantic, descris sec prin termenul de „globalism”.
Salvarea colectivă este o himeră. Și încă una periculoasă. Chiar dacă ar fi posibilă, salvarea de la o zi la alta este nerealizabilă, iar istoria a înregistrat nenumărate experimente salvaţioniste eșuate. Orice tentativă de ameliorare societală are nevoie de timp pentru a deveni exemplară prin direcţia indicată şi prin experienţa acumulată. Atunci când este nevoie de o perioadă nedefinită pentru a produce efecte, salvarea devine reformă şi îşi pierde din atractivitate pentru cei care au certitudinea că salvarea trebuie să vină de la un politician Făt-Frumos. Căci, nu-i aşa, a pune umărul (prezenţă la vot, spirit civic, dialog civilizat şi răspândirea preferinţelor metapolitice) pentru a schimba în timp oamenii şi instituţiile este un demers incert. De ce să alegi incertitudinea când certitudinea este la un „cal alb” distanţă? (Remus Tanasă)
Be First to Comment