„Neîncrederea”, „Suspiciunea”, „Desolidarizarea” sunt astăzi cuvinte cheie, înălțate la rang de certitudine de către români. O falie a apărut în chiar inima națiunii și nimeni nu mai e dispus să o acopere. Ea împarte vechea țară în două Românii. Și fiecare are soluția ei, pentru un viitor pretins…mai bun.
Cei care țin cu partidele „clasice” vor o abordare mai cuminte și mai precaută a dramelor prezentului. Sunt deja ancorați într-o realitate cunoscută, cu bune și rele, cu o anume predictibilitate economică și politică, cu legături europene, poate și cu nemulțumiri… dar cu nemulțumiri limitate, cu care sunt împăcați. Ei nu doresc o revoluție incandescentă, o răsturnare a politicii (cu fundul în sus), o aruncare în brațele necunoscutului. Ei vor să mai dea o șansă partidelor care au fost ani buni la guvernare și care, da, nu și-au făcut treaba așa cum trebuia, cu maximă responsabilitate. E adevărat, le-ar da celor vinovați de situația prezentului o șansă de a se reabilita. Ar miza, psihologic, pe cei care poate au învățat din greșeli și, cumva, au realizat în al doisprezecelea ceas că sunt responsabili de construirea unei Românii funcționale, care să arate precum Polonia, Cehia sau Croația.
E România celor care mizează pe stabilitate democratică, pe păstrarea valorilor europene. E o Românie care nu preferă deloc riscurile economice și politice majore, ale unor incertitudini de durată, nici schimbările radicale. E România care respinge structural haosul, dezordinea, care nu poate fi tentată de cântecul de sirenă al Estului sau de promisiunile demagogice ale radicalilor, deghizați în salvatori imediați.
România stabilității își asumă că viitorul nu poate fi îmbunătățit deodată, peste noapte, în mod miraculos, ci mai degrabă lent, dar mai temeinic. Ea nu are încredere în promisiuni populiste, mai ales când vin răcnite dinspre galerie, cu puternice nuanțe de roșu și verde politic în spate. E România celor care încă mai au răbdare, dar care poate mai au încă și ceva rezerve financiare pentru a-și susține calmul. E și România celor care, chiar dacă nu au venituri prea mari, au o conștiință europeană puternică și un atașament real față de un continent care e un miracol cultural, dar și unul de organizare administrativă și politică. E țara celor care văd partea plină a paharului și o minimalizează pe cea goală. E grupul celor care-i consideră pe „ceilalți” prea nervoși, nerăbdători, mereu iritați, propunând mai degrabă iluzii greu de îndeplinit.
E o Românie care se teme în mod fundamental de dezordini financiare, economice și politice și care consideră că, deja, ceea ce s-a acumulat în 35 de ani de democrație nu e puțin, ci e chiar foarte mult și e o temelie puternică pe care se poate construi un viitor mai bun.
Aici sunt oamenii mai educați, poate și cei mai stabili financiar, dar și clasa de mijloc, cei care au muncit realmente din greu pentru a-și asigura o situație de echilibru. Cei care au clădit cărămidă cu cărămidă, cu sudoare cel mai adesea, pentru a-și croi un viitor mai puțin încărcat de griji. Ei nu vor revoluții brutale și incerte, nu vor răsturnări ale societății, ba chiar au un scepticism natural în fața necunoscutului.
Și, ceea ce e cel mai important, ei nu văd semne certe că dincolo, în cealaltă tabără, ar locui cu adevărat succesul. Văd doar un grup de indignați (poate pe bună dreptate), de revoltați ajunși la limită, dar fără soluții reale. Unii dintre aceștia sunt dispuși doar la un experiment, o căutare a binelui, dar alții sunt și ei ahtiați după putere, la fel precum cei din tabăra pe care o critică. Mai grav, cei din România precaută îi văd pe ceilalți ca fiind chiar mai iresponsabili decât vechii guvernanți, care au construit o Românie șchioapă. Îi văd ca fiind demagogi, declamând că vor să îndrepte problemele și să salveze națiunea….dar, de fapt, nepregătiți total pentru marile sarcini ale guvernării. Văd o „armată” politică care afișează în prima linie lideri și ofițeri de o slabă calitate, deși cu o gloată mare și gălăgioasă în spate.
Cred că presupusul program economic și politic al celor care se vor o alternativă fericită… e doar o însăilare de dorințe generale, o poveste tip wishful thinking, plină de generalități și banalități binevoitoare, dar foarte greu de tradus repede în practică. Și, cel mai important, nu au încredere în normalitatea la cap a celorlalți. Îi văd ca pe niște furioși, gata de o revoltă doar de dragul iluziei, dornici de o revoluție socială de dragul satisfacției de a-i vedea aruncați de la putere pe foștii guvernanți, gata de a renunța la stabilitatea societății, atât cât mai este ea, pentru o utopie. Nu văd „dincolo” niște mari strategi economici, niște pricepuți practicieni în ale administrației sau economiei, care să le insufle încredere și care să-i convingă că pot merge pe o cale sigură de viitor. Văd mai degrabă niște aventurieri, ba uneori chiar niște incendiatori revanșarzi, care ar spune orice pentru a prealua puterea. Ar spune orice ca să construiască mai apoi o ordine la fel de nedreaptă în care, de data aceasta, alte grupuri să ajungă la beneficii majore.
În toată această dispută, România stabilității și prudenței are un aliat: Europa. Consideră că Vestul e cel care dă ordine și sens vieții lor, e cel care îi protejează atât în fața Estului, cât și în fața lăcomiei politicienilor români sau a rapacității unor firme occidentale. Și are reacții foarte dure când radicalii întorc pe dos, în mod greșit, argumentele și le șoptesc că Europa îi exploatează, de fapt, îi transformă în sclavi. Zâmbesc amar când aud poveștile rivalilor, care pretind că Europa i-ar proteja, de fapt, pe guvernanții români, călăii imediați ai poporului. Dar Europa ar profită, laolaltă cu aceștia, de munca oamenilor simpli. România stabilității e ferm ancorată în valorile democratice occidentale și știe că nu Vestul a adus nenorocirile, ci politicienii autohtoni care au încălcat grosolan democrația, politicieni meschini pentru care bogăția personală a fost cu mult mai importantă decât binele public și destinul de zi cu zi al cetățenilor. Dacă ar trebui, România prudentă ar apăra cu ferocitate relația cu Europa, e decisă pentru asta. Se teme cumplit de Rusia și ar fi ea însăși gata de răscoală și de punere a propriei „armate” în linie de bătălie, dacă cineva i-ar amenința apartenența la lumea europeană. Determinarea ei este la fel de mare precum revolta și indignarea celorlalți. Ba poate chiar mai mare.
Ei privesc cu stupoare și îngrijorare cum ceilalți îi numesc, cu ipocrizie și chiar cu imbecilitate, globaliști, soroșiști, oameni ai sistemului, încercând să-i maculeze pe ei și ideile lor. România stabilității crede că e o Românie a rațiunii, o țară care și ea se află într-un punct dificil, dar care apelează la calm și la anduranță pentru a traversa deșertul din față. Care găsește soluții în politici decente, cu aliați decenți, schimbând pașnic ceea ce trebuie schimbat, pentru a îmbunătăți decisiv mecanismul guvernării.
Dar există și o altă țară, e România ajunsă la limită, a celor care nu mai pot strânge cureaua, a celor care nu au fost prea favorizați de soartă. Sunt cei care resimt cel mai mult lipsa de dreptate socială și de omenie, într-o societate încă grăbită și neatentă la detaliul uman. Unii dintre ei cred că au făcut totul pentru a duce o viață decentă, dar ticăloșia sistemului i-a biruit. Cred că și lor li se cuvine ceva, ceva bun, dincolo de umilințele îndurate zi de zi. Ei nu le mai pot duce și vor o schimbare acum, chiar și o schimbare brutală și cu consecințe abrupte. Nerăbdarea lor este exploată de radicali, li se spune că trăiesc în cea mai rea țară posibilă, că duc o viață de iad, că partidele politice, UE, americanii, sistemul…toții îi exploatează și trăiesc de pe urma lor. Propaganda insistentă aproape că îi convinge că așa e…
Cealaltă Românie, puțin mai prosperă și mai stabilă, îi înțelege cumva pe cei care își strigă disperarea, dar le atrage atenția că situația personală poate fi și din vina fiecăruia, nu neapărat din cauza UE și a americanilor. Situația depinde și de cât ai învățat, cât ai muncit, cât te-ai preocupat cu seriozitate de propria devenire, cum te-ai specializat. Nu s-au băgat nici Obama și nici Joe Biden în eșecul vieții tale. Da, poate că România șchioapă nu te-a favorizat, nu te-a sprijinit, dar nici nu te-a lovit, așa cum spun exagerările uriașe ale radicalilor din politică.
Furia, însă, tinde să devină aproape o luptă de clasă, o confruntare între haves și have-nots. Deși, în tabăra nemulțumiților găsim și oameni potenți financiar, chiar și universitari și academicieni. Cu toții, însă, sunt total indignați de organizarea nedreaptă a țării și de presupusul sluj pe care Bucureștiul l-ar face în fața aliaților occidentali. Ei cred că cealaltă Românie e o Românie a privilegiaților, a celor care își apără statusul favorabil, obținut însă prin nedreptate. Că acolo locuiesc oameni care câștigă prea mult sau prea ușor sau prin combinații veroase. Că dincolo e doar România instituțiilor strâmbe, a primarilor care sfidează oamenii la primărie, a medicilor care-i umilesc pe cei mulți în spitale, a justiției care nu-și face deloc treaba. Ei nu cred că dincolo e România celor care au muncit și a celor care vor binele țării, ci e doar România celor potenți, care își apără cu cinism avantajele, statusul și pozițiile privilegiate. Și a intelectualilor naivi, care pentru propriile iluzii sau mici sinecure, s-au pus, cu minciună și răutate, în slujba „sistemului”.
România celor indignați și săraci nu mai are încredere deloc în partidele parlamentare care au propus soluții închipuite, în ultimii 30 de ani. Consideră că ele se ocupă doar cu furtul, cu minciuna, cu lăcomia. Și au o lipsă totală de empatie. Nu le-ar păsa nici de țară și nici de oameni. Nu au nici patriotism și nici omenie minimă. De aceea, România nemulțumită dorește o revoluție cu orice preț. O revoluție izbăvitoare, chiar dacă doar o revoluție prin vot, deocamdată, care să anuleze tot ce s-a construit rău și care să schimbe, dintr-un foc, toate lucrurile strâmbe din țară. De altfel, în campaniile electorale din 2024, asta s-a și propăvăduit oamenilor simpli, din poartă în poartă și neoficial: o teorie tip Robin Hood, în care săracii mulți pot da asaltul la bogăția celor puțini, de sus. Privilegiații i-ar fi exploatat decenii în șir, iar acum s-au înconjurat de sisteme de protecție, de forțe de descurajare, de jandarmi și de justiții nedrepte, toate împreună ținând țara captivă, doar spre prosperitatea unora.
Oamenii României indignate sunt oameni care nu sunt interesați de civismul molcuț actual, atât timp cât ei locuiesc într-o Românie nedreaptă, care îi umilește și care îi chinuie zilnic. O Românie construită pe principii proaste, care trebuie demontată și refăcută din temelii. Această Românie mânioasă vrea să dea oricui o șansă la președinția României și la guvernare. Nu mai e atentă la detalii tehnice (program politic, legi, măsuri fezabile), dar se simtă măgulită de cei care vor să o salveze neapărat, de cei care-i vorbesc frumos și reamintesc, chiar și mieros și viclean, de valoarea poporului. România nemulțumită e într-o stare psihologică la limită, cu nervii complet întinși, de aceea poate crede pe oricine care folosește câteva cuvinte cheie prețioase: patriot, neam, Dumnezeu, binele poporului, justiție adevărată. Pe oricine care pare bine intenționat, măcar într-un discurs de câteva minute. Schimbarea i se pare posibilă. E de ajuns ca niște oameni binevoitori să conducă țara și un miracol economic, care va aduce bunăstare tuturor, ar putea veni în câteva luni. Coșmarul se poate schimba în paradis. Nu într-o eră la limita orizontului, ci mâine, sau hai, poimâine.
Evident, nu sunt deloc luate în considerare efectele cutremurului care ar putea veni în societate, din nepriceperea sau chiar reavoința celor care ar conduce țara, ca oameni „noi”. Dezastrul sau semi-dezastrul pe care l-ar aduce niște amatori în ale guvernării. Și asta deoarece satisfacția de a-i vedea aruncați peste bord pe vechii politicieni e prea mare. Dorința de nou, de a experimenta alte căi… poate mai eficiente pentru ei, e prea tentantă. Revoluție cu orice preț….e o frază la ordinea zilei!
Apoi, în mod cert, România mânioasă crede că politicienii români sunt păpușați de maeștrii lor din Vest. Că exploatarea finală nu are iz mioritic, ci occidental. Că UE, America și instituțiile atlantice sunt cele care le apără spatele politicienilor corupți din România și, mai mult, sunt chiar cele care îi instigă la furt și menținerea nedreptăților. Totul pentru un pretins profit, un imens profit (resurse, piețe de desfacere, agricultură, industrie). Ca și cum întregul Vest (Europa și America), vreun miliard de oameni, ar trăi doar din stoarcerea României….o țară care, prin fabulație, apare mai mare și mai bogată decât China. Mitul dușmanului extern prinde foarte bine azi, din păcate. Cu toate excesele lui. Și oamenii nu mai gândesc câte din aceste fraze le sunt picurate cu otravă în urechi, de decenii, de site.uri și troli aflați în slujba Estului. Și aici, din păcate, Moscova pare să-și ia revanșa cu vârf și îndesat, pentru pierderea Europei de Est, la finalul Războiului Rece.
Așa că una din soluții pare decuplarea României de Occident. Dacă nu imediată și total, măcar parțial și declarativ. O reîntoarcere la o presupusă mândrie națională, la o independență demnă, pe picioarele noastre. Astfel, Decebal, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, chiar și pelticul Ceaușescu, cu greșelile lui enorme în politica internă și externă, au devenit modele vii, care pot însufleți noul model demn de urmat.
***
Din păcate, cele două Românii au ajuns pe poziții atât de antagonice încât cale de reconciliere nu pare să existe, cel puțin pe moment. Adevărul uneia e dezastrul celeilalte și soluțiile României stabile sunt motive de noi furii, pentru România nemulțumită. Sentimentul e unul de final de lume, de iminență a dezastrului și de adâncire a urei sociale. Speranțele sunt mici. Și focul mocnit se simte peste tot.
Dar lamentațiile nu ajută. Și munca responsabilă, dublată de viziunea corectă de dezvoltare a țării și de eliminarea nedreptăților, ar fi un bun început. Toate partidele politice ar trebui să pună umărul la schimbarea în bine, să renunțe la chibrituri și incendieri, la furt și la atenția canalizată pe binele personal. Buna guvernare, reformele utile, o nouă etică a muncii și a responsabilității publice, într-o societate semi-paralizată, ar constitui un start care ar putea schimba ceva.
Iar pe termen lung, o atenție sporită acordată educației, un civism modern și creator, o înțelegere corectă a lucrurilor din jur, ar putea aduce în mințile oamenilor acele atitudini care astăzi poate le lipsesc. O dezmorțire a școlii, o educație profundă pe care să o facem în societate noi, cu toții, cetățeni, instituții, asociații, o schimbare din temelii a atitudinii față de muncă, responsabilitate, justiție și dreptate, toate acestea ne pot ajuta să depășim un moment periculos din experiența noastră democratică contemporană. (Paul Nistor)
*text publicat inițial pe Contributors
Fii primul care comentează