Criza paternității (Dominique Rey)

Psihologii aduc în discuţie criza actuală a paternită­ţii. Observând într-un mod profund evoluţia societăţii, reiese nu doar o îmbătrânire considerabilă a populaţiei europene (cu toate consecinţele economice şi sociale pe care le presupune), ci şi un semn de întrebare legat de fundamentele autorităţii masculine. Anumite curente post-feministe susţin devirilizarea socială prin denun­ţarea abuzurilor de putere de tip macho. Dacă mitolo­gia greacă atestă în istorie o paternitate dornică de putere, creştinismul renunţă la această dominaţie, vene­rând imaginea tatălui care se află în slujba slăbiciunii şi recuperării noastre.

Degradarea figurii paterne a apărut în epoca Iluminismului şi a culminat cu decapi­tarea regelui Ludovic al XVI-lea. Acest paricid marchează începutul unei gestionări a relaţiilor socia­le şi o creştere a bunăstării statului care, treptat, ajunge să submineze locul tatălui.

Odată cu restabilirea divorţului în 1884, a posibilei pierderi a autorităţii paterne din 1889 şi prin legile Jules Ferry care înlătură monopolul educaţiei din fami­lii, a treia Republică a îndepărtat, uneori pe bună drep­tate, autoritatea tatălui. Dar puterea de aplicare a aces­tor legi nu se compară cu dezastrul provocat de Marele Război. Sutele de mii de părinţi care au murit pe front au creat un gol imens, slăbind şi mai mult – în ciuda eforturilor statului şi ale organizaţiilor catolice (în principal ale patronatelor) de a umple acest gol – figura paternă. Totodată, dezvoltarea psihanalizei la începu­tul secolului XX şi promovarea teoriei complexului oedi­pian au scos în evidenţă existenţa unei opoziţii puter­nice între tată şi fiu. Agăţarea simbolică de înfăţişarea figurilor protectoare a continuat după 1939-1945 şi s-a amplificat prin intermediul acestui flux al transcenden­ţei în general, şi în mod special al locului figurii paterne. Agonia lumii taţilor este desăvârşită odată cu apariţia dictaturilor. Părintele sfinţitor devine părintele preot (ca în imaginea „micului părinte al popoarelor” care şi-a devorat propriii copii).

În domeniul politic, secolul XX a exaltat mitul călă­uzitorului suprem: führer (lider), duce, mare cârmaci, caudillo (lider), conducător. Regimul lor tiranic s-a pră­buşit în sânge şi cenuşă, împreună cu visurile lor mesi­anice. Serviciul autorităţii a fost deturnat, devalorizat, discreditat. Generaţiile post-1968 nu mai cred în utopia apocaliptică şi milenară a strămoşilor, care de atunci s-au revărsat în apologia consumerismului şi au devenit agenţii de publicitate ai acestuia. În patruzeci de ani, am trecut de la transcendenţa sub jugul autorităţii la impe­riul eficienţei şi al narcisismului. Conform mentalităţii anilor ’68, o revoltă într-o manieră adolescentină a avut loc împotriva autorităţii tatălui, denumit despot, ce urma Codului lui Napoleon, moştenitor al pater familias romane, care avea control asupra copiilor săi şi a soţiei.

Cu siguranţă, această viziune a paternităţii a fost în mod legitim chemată să fie depăşită datorită excesului ei, limitelor (inclusiv absenţa transcendenţei) şi a for­mei învechite (în special în faţa ascensiunii femeilor într-o lume în care munca era foarte complexă)… ceea ce explică revolta din mai 1968. Dar nimic nu a confir­mat procesul extremist care a rezultat din ea, constând în combinarea paternităţii tiranice cu promovarea voin­ţei sistemice (din mass-media şi domeniul cultural), pen­tru a rezulta tabula rasa a autorităţii paterne. Aceste atacuri i-au făcut pe taţi să nu mai ştie ce este paterni­tatea şi ce este autoritatea, preluând responsabilitatea de la femei. Acest proces de bulversare socială a mers atât de departe, încât a fost eliminată funcţia alterită­ţii paterne, ce reprezenta diferenţa dintre sexe, intro­ducând însuşi copilul în alteritate. De fapt, privind la copilul mic ce se identifică cu mama (prin legătura fuzi­onală care îi uneşte), tatăl bate în retragere, permiţându-i băiatului să-i semene în virilitate, iar fetei, să-şi reve­leze feminitatea. Din cauza negării funcţiei sale paterne, bărbatul asistă la respingerea diferenţei sexuale în favoa­rea valorificării tendinţelor sexuale.

Este atât de devotat impulsurilor sale şi, prin urmare, o parte a personalităţii lui lasă loc, din punct de vedere psihologic, impulsurilor, incapabilităţii de interiorizare.

Din punct de vedere legislativ, s-a confirmat, pas cu pas, această deposedare a autorităţii tatălui şi a res­ponsabilităţii în procreare. Legile autorizează contra­cepţia şi avortul, scoţând în evidenţă această răsturnare de situaţie, care consideră că procrearea provine doar din partea mamei. În anii 1970, legislaţia privind contra­cepţia a stabilit o disociere între plăcerea sexuală şi pro­creare. Mai târziu, promovarea PMA (atitudine mentală pozitivă) şi a GPA (măsurare a gradului de înţelegere, performanţă) se înscrie în această logică a autogeneră­rii şi suprimării genealogiei parentale. Din cauza deva­lorizării funcţiei paterne, copilul este supus puterii atotputernice a mamei sale. Această putere exclusivă îl împiedică să se emancipeze: astfel, apare ispita vio­lenţei, care-i arată că el este cel mai puternic.

Postmodernitatea tinde să conteste orice idee despre filiaţie, legătura părinte-copil. Este „uciderea tatălui”. În această cultură antigenealogică, idolul devine el însuşi. Mă aflu pe un piedestal al delegitimizării figurii paterne şi patriarhale şi al devalorizării celei precedente, în numele mitului progresului infinit şi nedefinit. Lumea preferă instaurarea ataşamentului lipsit de figura tată­lui. Demiterea tatălui, „moartea socială” a acestuia, conduce la suprimarea principiului autorităţii.

Abrogarea acestui principiu se rezumă la a-şi oferi singur autoritatea care până atunci a fost primită de la altul. Această viziune democratică aduce acuzaţii Bise­ricii, instituţiilor, istoriei, pentru că a dat un caracter sacru figurii paterne, luându-i dreptul de educaţie asu­pra copilului. Lozincile din mai 1968 – „Bucuraţi-vă fără bariere” şi „Este interzis să interzici” – ridicau în slăvi sexualitatea fără tabuuri, în momentul de faţă fiind exclusă din imaginea de cuplu.

Tatăl ce reprezintă legea, cel interzis, cel real, devine inamicul care trebuie învins. El este exclus. Societatea postmodernă pretinde astfel că pune capăt „dogmei paterne”, aşa cum o numeşte Michel Tort (La Fin du dogme paternel, Flammarion, Paris 2007). Totul este centrat pe dezvoltarea şi bunăstarea individului, prin supraevaluarea afectivităţii. Şcolarizarea tot mai precoce a multor copii, transformarea în relaţiile dintre bărbaţi şi femei, ascensiunea concepţiei parentale asexuate (un termen adesea înlocuit cu „patern”), destrămarea fami­liei din ce în ce mai frecvente, distanţa faţă de tată, toate acestea amplifică devalorizarea tatălui, imagine absentă, deteriorată, pentru familie. La aceasta trebuie adăugată dezvoltarea comunicării de masă prin ecrane individuale (operaţiunea orizontală, în spaţiu), con­fruntată cu pierderea transmiterii familiale (operaţiune pe verticală, în timp). Absenţa tatălui riscă să genereze deficienţe de dezvoltare a sănătăţii mintale pentru un copil: lipsa punctelor de referinţă, o lipsă de încredere în sine, probleme cu identitatea sexuală, dificultăţi în dez­voltarea raţionalităţii şi a construirii legăturilor sociale. Structura psihologică şi socială a indivizilor este afec­tată: comportament de dependenţă şi tiranie, pierderea simţului limitelor, creşterea comportamentului violent.

Teoriile despre gen, conform cărora sexul nu mai este atribuit de natură (primit), ci ales, induce con­fuzie asupra identităţii, pe de o parte, din cauza defe­minizării femeii, iar pe de alta, a devirilizării bărbatu­lui. Imaginea paternă este astăzi oferită la iniţiativa fiecărei persoane care îşi foloseşte resursele proprii pen­tru a fonda o cunoaştere profundă a celor care nu mai sunt sprijiniţi în mediul social, politic, de mass-media, în timp ce sunt aclamate alte două modele: feminismul şi homosexualitatea. Lipsa imaginilor paterne, ezitările în fundamentarea psihologică în ceea ce priveşte dife­renţa de sexe… toate acestea zguduie aspectele funda­mentale antropologice şi educaţionale ale societăţii noas­tre. Cele trei dimensiuni corporale, instituţionale şi relaţionale ale paternităţii sunt astăzi adesea disociate. Din cauza instabilităţii legăturilor familiale şi a părin­ţilor de acelaşi sex, un copil poate să fi fost conceput de un bărbat, numele să fi fost primit de al doilea, crescut de un al treilea… Disocierile constituie discontinuităţi în viaţa copilului, în timp ce acesta are nevoie, mai mult ca oricând, de solidaritate între aceste trei dimensiuni.

Aceste eşecuri antropologice provoacă un rău profund, prin conexiuni sociale care dezintegrează comunităţile naturale, rezultând generarea unei culturi conformiste, din care locul tatălui este eliminat. Psihologia o dove­deşte: loialităţile sunt necesare pentru construirea per­sonalităţii şi protejarea omului împotriva lui însuşi. Instabilitatea poate deveni o caricatură a libertăţii, o autorătăcire, prin rupturi succesive, fluiditate (acest lucru este adevărat atât la nivel intelectual, cât şi emo­ţional) ce duce la autotulburare sau violenţă.

Mi-a mărturisit un prieten ateu, psihiatru de copii, convingerea lui profesională că un copil trebuia urgent să înveţe Decalogul (numit şi „zece porunci” sau „zece cuvinte”): „Copilul are nevoie de o bază de referinţă a interdicţiilor care fac posibile lucrurile precise care i se impun”, mi-a spus el.

Mai exact, rolul autorităţii este de a asigura, garanta, valida fundamentele şi principiile esenţiale structură­rii pentru acţiune şi gândire, dar şi realizarea echili­brată a viitorului. Trebuie să recunoaştem rolul struc­turant al legii în construcţia psihică şi locul specific al tatălui.

Paradoxal, într-o lume lovită de „eclipsa lui Dumne­zeu” (Benedict al XVI-lea), suntem martori la o copilă­rire a omului contemporan. Degradarea legăturii paterne merge mână în mână cu cea a legăturii religioase. De fapt, părinţii sunt cocreatori. Infantilizarea se caracte­rizează prin iluzia omnipotenţei, a suveranităţii indi­vidului şi prin căutarea satisfacţiei imediate şi narci­siste a dorinţelor. Există infantilizare de când figura paternă s-a îndepărtat sau se clătină. Tatăl s-a înde­părtat. El este o altă persoană, uneori devine fratele mai mare, mai degrabă confident decât referent. Sau, dimpotrivă, autoritatea lui se transformă în autoritate dură. Este tatăl crud, care aplică violenţă şi constrân­gere; tatăl biciuitor care înstrăinează şi zdrobeşte.

Această criză a paternităţii se profilează pe funda­lul ascensiunii „materne”, al nevoii de „alintare”, al unei relaţii calde şi fuzionale. Modelul cultural matri­arhal preţuieşte acea lume confortabilă, caută confor­tul şi securitatea, lipsa riscurilor. Pe baza teoriei genu­lui, multe studii scot în evidenţă declinul identităţilor şi renaşterea imaginilor deteriorate ale masculinităţii şi paternităţii. Acest lucru este perceput de unii ca purtător al germenilor violenţei, nevrozelor şi patolo­giei. Aceste imagini, la rândul lor, influenţează şi ima­ginea lui Dumnezeu, Tatăl de la care provine toată autoritatea şi puterea asupra pământului şi cerului.

(text publicat cu acordul editurii, Dominique Rey, Fii tată, Sapientia, Iași 2024, pp. 9-15)

*Drepturile de autor aparțin editurii. Este interzisă reproducerea întreagă sau parțială a textului fără acordul editurii Sapientia.