Într-un mesaj către susținătorii săi, Crin Antonescu scria recent despre nevoia de reprezentare a publicului conservator pe fondul unei necesare și inevitabile reconfigurări a scenei politice. În formularea sa, fostul candidat la președinție enunța ca prioritate „să decidem dacă, în fața ofensivei neomarxiste și globaliste, abandonăm – cum s-a făcut de ani buni – reprezentarea dreptei conservatoare în seama AUR. Cu alte cuvinte, să decidem dacă este cazul ca, măcar acum, prin transformarea unui partid existent sau prin apariția unuia nou, să avem o exprimare democratică solidă, coerentă doctrinar și comportamental a dreptei autentice (și nu a etichetei asumate fraudulos de globaliștii neomarxiști din USR și PNL)”.
Nu este singura voce sonoră care vorbește despre necesitatea de a direcționa electoratul de profil spre un vehicul politic nou sau cel puțin înnoit. Între timp au fost anunțate și două astfel de inițiative ce își propun să atragă alegătorii care nu se mai regăsesc în oferta partidelor suveraniste din Parlament, asta dacă au făcut-o vreodată, și care s-au văzut din nou obligați să voteze pentru un candidat de orientare diferită. Problema rezidă în faptul că, așa cum sunt configurate în prezent, cele două proiectele nu prezintă vreo garanție nici din perspectivă doctrinară și nici electorală, lansarea acestora fiind întâmpinată mai degrabă cu apatie în spațiul mediatic.
Cu viitoarele alegeri într-un orizont de timp îndepărtat, fondatorii noilor partide ar trebui să soluționeze cu prioritate ecuația doctrinară pentru a evita alte derive, fie într-o direcție irelevantă din perspectivă electorală, fie spre zone sulfuroase ale spectrului ideologic. Tentative similare au mai existat în trecut și s-au încheiat cu aceleași rezultate, indiferent dacă a fost vorba despre repoziționarea unor formațiuni cu vechime sau înființarea altora noi. Ce a lipsit de fiecare dată pentru ca vreuna dintre acestea să aibă și succes a fost tocmai o formulă doctrinară coerentă, nu doar elaborată pe baza unei cunoașteri riguroase a teoriei politice, ci fundamentată pe o înțelegere detaliată a contextului local. Toate curentele pretins conservatoare ce s-au manifestat în România au preferat calea facilă a importului de teme și mesaje din surse externe, de multe ori fără a depune nici măcar efortul de a le transpune într-un limbaj familiar publicului autohton.
Eșecul demersului de consolidare doctrinară a PDL, cu siguranță cel mai consistent din trecutul recent, pare că a contaminat și partidul care l-a înghițit. Încă de la refondarea postcomunistă, PNL traversează o perpetuă criză de identitate care a fost accentuată și prin fuziunea girată de PPE. Proiectul de resuscitare a Institutului de Studii Populare, fostul laborator ideologic al democrat-liberalilor, pare deja abandonat după o lansare deloc convingătoare, transformată într-o oportunitate pentru fostul lider penelist, Nicolae Ciucă, de a-și expune limitele gândirii politice. Chiar dacă altoirea liberalismului originar al PNL cu un vlăstar conservator nu ar fi lipsită de precedente în spațiul european, prezentul nu consemnează vreo inițiativă consistentă în acest sens, până și intenția fiind exprimată numai în sfere marginale, ținute la distanță de cercurile decidenților. Însă și dacă viitoarea conducerea a partidului și-ar asuma un asemenea obiectiv, recursul la formula brevetată în trecut de „intelectualii lui Băsescu” nu prefigurează decât un nou eșec de a se impune în conștiința unui public care îi recunoaște lipsa de autenticitate.
Nici formațiunile suveraniste nu fac excepție de la practicarea unui conservatorism alogen, fiind angajate cu elan într-un proces de racordare la mișcările externe de factură similară. Prin intermediul rețelelor de partide, naționaliștii ajung să relaționeze cu figuri turbulente din spațiul occidental care au făcut carieră din atacarea unor minorități etnice, inclusiv de origine română, sau chiar din revizionismul la adresa unor rezoluții istorice avantajoase pentru țara noastră. Dimensiunea internațională a curentului, cu precădere sub latura sa instituționalizată, implică aspecte de natură să contrazică elemente de bază ale discursului practicat de AUR și imitat de replicile sale și mai sterile intelectual. Dacă lucrurile vor continua să evolueze în direcția actuală, singura contribuție originală la ghiveciul ideologic numit suveranism va fi reprezentată de elucubrațiile lui Călin Georgescu, poate cel mai inept prezidențiabil emanat de mișcarea în cauză la nivel global.
La fel ca în cazul legionarismului odinioară, tot o reprezentare a unui fenomen de sorginte occidentală, pe atunci fascismul, tentativele de adaptare a curentului suveranist la contextul autohton se rezumă la inițiativele toxice de ideologizare a Ortodoxiei. În aceeași logică paradoxală în care se manifestă întotdeauna fratele vitreg al socialismului, tocmai mișcarea ce militează cel mai gălăgios pentru apărarea tradiției locale se transformă într-una dintre principalele amenințări la adresa componentei sale fundamentale.
(text publicat inițial pe blogul lui Lucian Leca și republicat cu acordul autorului)