Declaraţia de la Paris. „O Europă în care să putem crede” (2017)

Declaraţia de la Paris. „O Europă în care să putem crede” (2017)

Europa ne aparține și noi aparținem Europei. Aceste pământuri sunt casa noastră. Nu avem alta. Motivele pentru care Europa ne e dragă exced abilitatea noastră de a ne explica sau justifica loialitatea. Este o chestiune de istorii împărtășite, speranțe și iubiri. E o chestiune de obișnuințe, momente de patos și de durere. Este o chestiune de experiențe de reconciliere care ne inspiră și de promisiunea unui viitor împărtășit. Peisaje și evenimente oarecare sunt încărcate cu semnificații speciale pentru noi, nu și pentru alții. Acasă e un loc unde lucrurile sunt familiare și unde suntem (re)cunoscuți, oricât ne vom fi îndepărtat de ea în trecut. Aceasta e Europa adevărată, civilizația noastră prețioasă și de neînlocuit.

Europa este casa noastră.

Europa, cu toată bogăția și măreția sa, este amenințată de o falsă înțelegere de sine. Această falsă Europă se auto-reprezintă drept o împlinire a civilizației, dar, în realitate, casa ne va fi confiscată. Falsa Europă apelează la exagerări și distorsiuni ale virtuților autentice ale Europei, în vreme ce rămâne oarbă la propriile vicii. Mulțumită de sine, caricaturizându-ne partizan istoria, această falsă Europă este pornită fără preget împotriva trecutului. Cei ce o propun sunt orfani prin propria opțiune; ei presupun că a fi orfan – că a fi lipsit de (a)casă – e o reușită nobilă. În acest fel, falsa Europă se laudă pe sine ca fiind apogeul unei comunități universale, dar care nu e nici universală și nici comunitate.

O falsă Europă ne amenință.

Cei ce propun falsa Europă sunt vrăjiți de superstiția progresului inevitabil. Ei presupun că istoria e de partea lor; această credință îi face aroganți și disprețuitori, incapabili să înțeleagă defectele lumii post-naționale și post-culturale pe care o edifică. Mai mult, ei ignoră adevăratele surse ale decenței umane pe care, ca și noi, pretind că o îndrăgesc. Dar ei ignoră, ba chiar repudiază, rădăcinile creștine ale Europei. În același timp, sunt foarte atenți să nu jignească musulmanii, despre care presupun că vor adopta cu voioșie perspectiva lor seculară și multiculturală. Scufundată în ignoranță și superstiție, orbită de viziuni vane și auto-satisfăcătoare asupra unui viitor utopic, falsa Europă blochează din reflex orice dizidență. Această, desigur, se face în numele libertății și al toleranței.

Falsa Europă este utopică și tiranică.

Ne apropiem de o fundătură. Cea mai mare amenințare la adresa viitorului Europei nu este nici aventurismul rusesc, nici imigrația musulmană. Adevărata Europă este supusă riscului din pricina strânsorii sufocante pe care falsa Europă o exercită asupra imaginației noastre. Națiunile noastre și cultura împărtășită sunt înlocuite de iluziile asupra a ceea ce Europa este și ar trebui să fie. Promitem să rezistăm acestei amenințări la adresa viitorului nostru. Vom apăra, susține și promova Europa reală, o Europă căreia toți îi aparținem cu adevărat.

Trebuie să apărăm Europa reală.

Adevărata Europă așteaptă și încurajează participarea activă la proiectul comun de viață politică și culturală.Idealul european este unul de solidaritate, bazat pe acceptarea unui corpus de legi care se aplică tuturor, dar este limitat în scopuri. Acest acord nu a avut mereu forma democrației reprezentative. Dar tradiția noastră de loialitate civică reflectă o acceptare fundamentală a tradițiilor noastre politice și culturale, oricare va fi fost forma acestora. În trecut, europenii au luptat spre a face sistemele noastre politice mai deschise participării populare și suntem mândri, pe bună dreptate, de această istorie. Chiar pe când făceau asta, uneori prin rebeliune deschisă, europenii afirmau fierbinte că, în ciuda injustițiilor și a eșecurilor, tradițiile popoarelor de pe continent sunt ale noastre. Această permanentă preocupare face din Europa un loc în care se caută din ce în ce mai multă dreptate. Acest spirit de progres este născut din dragoste și loialitate pentru patriile noastre.

Solidaritatea și loialitatea civică încurajează participarea activă.

Spiritul european de unitate ne îngăduie să avem încredere unii în ceilalți în piața publică, chiar dacă suntem străini. Parcurile publice, piețele centrale și amplele bulevarde ale târgurilor și orașelor europene exprimă acest spirit politic: împărtășim o viață comună și res publica. Asumăm datoria noastră de a ne lua responsabilitatea pentru viitorul societăților noastre. Nu suntem subiecți pasivi sub dominația unor puteri despotice, fie ele sacre sau seculare. Și nu ne îngenunchem dinaintea forțelor implacabile ale istoriei. A fi european înseamnă a fi activ în politică și în istorie. Noi suntem autorii destinului nostru comun.

Noi nu suntem subiecți pasivi.

Adevărata Europă este o comunitate de națiuni. Avem propriile noastre limbi, tradiții și frontiere. Și, totuși, ne-am recunoscut întotdeauna înrudirea, chiar când ne-am înfruntat sau am purtat război. Această unitate în diversitate ne pare naturală. Dar este remarcabilă și ne este prețioasă, pentru că nu este, de fapt, nici naturală și nici inevitabilă. Cea mai comună formă politică de unitate în diversitate este imperiul, pe care regii războinici ai Europei au încercat timp de secole să îl recreeze după prăbușirea Imperiului Roman. Silueta modelului imperial a supraviețuit, dar statul-națiune a prevalat, fiind forma politică prin care sunt coprezente poporul și statalitatea.

Statul-națiune este emblema Europei.

O comunitate națională se mândrește cu faptul că se guvernează în felul propriu, adeseori lăudându-se cu mari realizări în arte și științe; uneori intră în competiție cu alte națiuni, ba chiar pe câmpul de luptă. Asta a rănit Europa, uneori grav, dar nu a compromis niciodată unitatea noastră culturală. Dimpotrivă: cu cât statele-națiune ale Europei au devenit mai așezate și mai distincte, a devenit mai puternică identitatea europeană comună. Din războaiele mondiale, cu teribilele lor vărsări de sânge, din prima jumătate a secolului al douăzecilea, am ieșit cu o și mai puternică dorință de a onora patrimoniul nostru comun. Asta dă seama despre profunzimea și puterea Europei ca fiind o civilizație cosmopolită, în adevăratul sens al cuvântului. Noi nu căutăm unitatea impusă cu forța, a unui imperiu. În locul acesteia, cosmopolitismul european recunoaște că dragostea de patrie și loialitatea civică se deschid către o lume mai amplă.

Nu sprijinim o unitate impusă cu forța.

Adevărata Europă a fost marcată de creștinism. Imperiul spiritual universal al bisericii a adus unitate culturală Europei, dar fără un imperiu politic. Asta a îngăduit loialităților civice particulare să înflorească într-o cultură europeană împărtășită. Autonomia societății civile a devenit o trăsătură distinctă a vieții europene. Mai mult, Evangheliile creștine nu impun o lege divină atot-stăpânitoare, de aici decurge faptul că diversitatea legilor seculare ale națiunilor poate fi afirmată și onorată fără ca să se amenințe unitatea europeană. Nu e întâmplător că declinul credinței creștine în Europa a fost acompaniată de eforturi înnoite de a stabili o unitate politică – un imperiu al banilor și reglementărilor, ocultat de sentimente pseudo-religioase de universalism – care este construit(ă) de către Uniunea Europeană.

Creștinismul încurajează unitatea culturală.

Adevărata Europă afirmă demnitatea egală a fiecărui individ, fără deosebire de sex, poziție socială sau rasă. Tot din rădăcinile creștine reiese și acest lucru. Blânde, virtuțile noastre sunt, fără îndoială, o moștenire creștină: dreptate, compasiune, milă, iertare, împăciuire și caritate. Creștinismul a revoluționat relația dintre bărbat și femeie, apreciind iubirea și fidelitatea reciprocă la un nivel fără precedent. Legătura căsătoriei îngăduie deopotrivă bărbatului și femeii să înflorească întreolaltă. Majoritatea sacrificiilor pe care le facem sunt pentru partenerul de viață și pentru copiii noștri. Acest spirit de sacrificiu este încă o contribuție creștină la Europa pe care o iubim.

Contribuția creștinismului nutrește Europa.

Adevărata Europă se inspiră de asemenea din tradiția clasică. Ne recunoaștem în literatura străvechii Grecii și a Romei. Ca europeni, tindem spre măreție, încununarea virtuților clasice. Uneori, asta a dus la contruntări violente pentru supremație. Dar, în chipul său optim, aspirația către excelență inspiră bărbații și femeile Europei să creeze opere muzicale și artistice de o frumusețe neîntrecută și să facă descoperiri extraordinare în știință și tehnologie. Virtuțile grave ale romanilor, civismul și spiritul de investigație filosofică al grecilor nu au fost vreodată uitate în Europa reală. Și aceste moșteniri sunt ale noastre.

Rădăcinile clasice încurajează excelența.

Adevărata Europă nu a fost nicicând perfectă. Cei ce propun o falsă Europă nu greșesc când caută dezvoltare și reformă și mult din ceea ce s-a realizat între 1945 și 1989 trebuie prețuit și onorat. Viața noastră comună este un proiect procesual, în devenire, nu o moștenire osificată. Dar viitorul Europei rezidă în loialitatea noastră reînnoită față de cele mai bune dintre tradiții, nu un universalism prefăcut, care solicită iertăciune și auto-repudiere. Europa nu a început cu Epoca Luminilor. Casa noastră preaiubită nu va găsi împlinire în Uniunea Europeană. Adevărata Europă este, și întotdeauna fi-va o comunitate de națiuni din când în când insulare, uneori feroce în izolarea lor, dar în același timp unite de o moștenire spirituală pe care, împreună, o dezbatem, o dezvoltăm, o împărțim și o iubim.

Europa este un proiect comun.

Adevărata Europă este în pericol.Câștigurile suveranității populare, ale rezistenței împotriva imperiului, ale cosmopolitismului capabil de iubire civică, moștenirea creștină a vieții umane demne și angajamentul viu față de tradiția clasică – toate acestea se îndepărtează de noi. Pe când autorii Europei celei false își construiesc falsul lor creștinism al drepturilor umane universale, noi ne pierdem casa.

Ne pierdem casa.

Falsa Europă se laudă cu un devotament fără precedent față de libertatea umană. Această libertate este, însă, foarte partizană. Se prezintă drept o libertate față de orice fel de constrângeri: libertate sexuală, libertate de expresie, libertatea de a fi tu însuți. Generația 1968 le privește drept victorii prețioase asupra unui regim atot-puternic și opresiv. Ea se vede pe sine ca fiind compusă din mari eliberatori, iar excesele acestora sunt aclamate drept câștiguri nobile moral, pentru care întreaga lume ar trebui să le fie recunoscătoare.

O falsă libertate predomină.

Pentru cele mai tinere generații ale Europei, însă, realitatea este mai puțin poleită. Hedonismul libertin adeseori duce la plictiseală și la o profundă lipsă de sens. Legătura căsătoriei a fost slăbită. În apa tulbure a libertății sexuale, dorințele profunde ale tinerilor noștri de a se căsători și de a alcătui familii sunt adeseori frustrate. O libertate care alienează dorurile cele mai profunde ale inimii devine un blestem. Societățile noastre par să se prăbușească în individualism, izolare și derivă. În loc de libertate, suntem condamnați la conformismul vid al unei culturi mânate de consumism și media. E datoria noastră să spunem adevărul: generația 1968 a distrus, dar nu a construit la loc. Ea a creat un vacuum acum umplut de social media, turism ieftin și pornografie.

Individualismul, izolarea și rătăcirea sunt larg răspândite.

În același timp în care auzim laude despre o libertate fără precedent, viața europeană este din ce în ce mai reglementată. Există reguli – adeseori confecționate de birocrați fără chip care joacă în aceeași ligă cu interese puternice – care guvernează relațiile noastre de muncă, deciziile noastre de afaceri, calificările educaționale, știrile, distracția și media. Și Europa caută acum să înăsprească restricțiile deja existente asupra libertății de exprimare, o libertate europeană originară: manifestarea libertățiide conștiință. Ținta acestor noi restricții nu sunt obscenitatea sau alte asalturi asupra decenței în viațaa publică; clasele conducătoare ale Europei vor să restrângă, în schimb, tocmai, explicit, discursul politic. Liderii politici care dau glas adevărurilor inconfortabile despre islam sau imigrație sunt târâți dinaintea judecătorilor. Corectitudinea politică întărește tabuuri puternice care pun la încercare status-quo-ul dincolo de limită. Falsa Europă nu încurajează cu adevărat o cultură a libertății. Ea promovează, în schimb, o omogenitate condusă de piață și o conformitate implementată politic.

Suntem reglementați și conduși.

Falsa Europă se laudă, pe de altă parte, cu o aplecare fără precedent către egalitate. Pretinde că promovează absența discriminării, inclusivismul tuturor raselor, religiilor și identităților. Aici, au fost făcute progrese reale, dar o utopică detașare de realitate și-a făcut loc. Pe parcursul precedentei generații, Europa a promovat un mare proiect multicultural. A solicita, sau a promova asimilarea noilor veniți musulmani față de manierele și obiceiurile noastre, ca să nu mai vorbim de religia noastră, a fost privit ca o injustiție grosolană. Ni s-a spus că a fi dedicați egalității presupune ca nici măcar să nu facem aluzie la superioritatea culturii noastre. În chip paradoxal, proiectul multicultural, care reneagă rădăcinile creștine ale Europei, se bazează de fapt pe idealul creștin al carității, dar într-o formă exagerată și nesustenabilă. El cere de la popoarele europene un grad de abnegație aproape nepământean. Suntem aici ca să proclamăm colonizarea patriilor noastre și renunțarea la cultura noastră ca fiind cele două acte de auto-sacrificiu de dragul unei forme de nouă comunitate a păcii și prosperității care stă să se nască.

Multiculturalismul nu poate să funcționeze.

Există un grad important de credințe greșite în acest mod de gândire. Majoritatea celor care ne guvernează fără îndoială presupun superioritatea culturii europene – care, însă, nu trebuie afirmată în public în forme care i-ar putea ofensa pe imigranți. Dată fiind această superioritate, guvernanții cred asimilarea se va petrece natural și repede. Într-un ecou ironic al vechii gândiri imperialiste, guvernanții europeni, cumva, cred că, prin legile naturii și istoriei, „ei” vor deveni necesarmente „noi” – și nu poate fi conceput un proces invers. Între timp, multiculturalismul oficial a fost folosit ca un instrument terapeutic pentru rezolvarea nefericitelor, dar temporarelor tensiuni culturale.

Reaua credință se amplifică.

Și mai este încă multă rea credință, de un fel mai lugubru. De-a lungul ultimei generații, un segment din ce în ce mai amplu din pătura conducătoare a decis că propriul său interes rezidă într-o globalizare accelerată. Vor să construiască instituții supra-naționale pe care să le poată controla fără inconveniențele suveranității populare. E din ce în ce mai clar că deficitul democratic al Uniunii Europene nu este doar o problemă tehnică, de natură a fi remediată prin mijloace tehnice. Mai degrabă, acest deficit este asumat în chip fundamental și apărat cu mult zel. Fie legitimate de presupuse necesități economice, fie dezvoltând legi ale drepturilor umane în mod autonom, mandarinii supra-naționali ai instituțiilor europene confiscă viața politică a Europei, răspunzând la toate întrebările cu sloganul tehnocratic: Nu există alternativă. Aceasta este tirania discretă, dar din ce în ce mai reală, cu care ne confruntăm.

Tirania tehnocratică se amplifică.

Acest orgoliu al falsei Europe devine acum evident, în ciuda eforturilor partizanilor săi de a-l camufla în iluzii confortabile. Mai presus de orice, falsa Europă se vădește a fi mai slabă decât și-a imaginat cineva. Distracția populară și consumismul materialist nu susțin viața civică. Lipsite de idealuri înalte și descurajate, prin ideologia multiculturalistă, de la a-și manifesta mândria patriotică, societățile noastre au acum dificultăți în a-și mobiliza voința de a auto-apărare. Mai mult, încrederea civică și coeziunea socială nu pot fi reînnoite prin retorica inclusivistă sau printr-un sistem economic dominat de corporații internaționale gigantice. Din nou, trebuie să fim sinceri: societatea europeană se fragilizează din ce în ce mai grav. Chiar și la o privire superficială, deja vedem din ce în ce mai multa putere a guvernelor, managementul social și îndoctrinarea educațională. Nu doar teroarea islamistă aduce soldați din ce în ce mai înarmați pe străzi. Trupele speciale sunt acum necesare spre a calma protestele anti-establisment, tot mai violente, ba chiar și pentru a ține sub control mulțimi bete de fani ai echipelor de fotbal. Fanatismul loialităților fotbalistice este un semnal disperat al nevoii profund umane de solidaritate, o nevoie nesatisfăcută în falsa Europă.

Europa cea falsă este fragilă și impotentă.

Clasele intelectuale ale Europei sunt, din păcate, printre partizanii cei mai înfocați ai îngâmfării falsei Europe. Fără îndoială, universitățile sunt printre gloriile civilizației europene. Dar, în vreme ce, odinioară, ele căutau să transmită fiecărei noi generații înțelepciunea trecutelor epoci, astăzi mulți din interiorul acestor universități pun semnul egalității între gândirea critică și o repudiere simplistă a trecutului. Unul dintre principiile călăuzitoare ale spiritului european a fost disciplina riguroasă a onestității și obiectivității intelectuale. Dar, de-a lungul ultimelor două generații, acest nobil ideal s-a transformat. Ascetismul care odinioară căuta să elibereze mintea de tirania opiniei dominante a devenit un spirit adeseori mulțumit de sine, non-reflexiv și îndreptat împotriva a tot ce ne este propriu. Această formă de repudiere culturală trece drept o formă ieftină și facilă de spirit critic. În ultima generație, a fost exersat în amfiteatre, devenind o doctrină, o dogmă. Iar a profesa acest credo este trecut drept elevare și elecțiune spirituală. Drept consecință, universitățile noastre sunt astăzi agenți activi ai distrugerii culturale.

O cultură a refuzului prinde rădăcini.

Clasele conducătoare promovează drepturile omului. Luptă împotriva schimbărilor climatice. Articulează o economie de piață mai integrată la scară globală și armonizează politicile de taxare. Monitorizează progresele făcute către o egalitate de sex. Ele fac atât de multe pentru noi! Ce contează prin ce mecanisme au ajuns să își ocupe birourile? Ce contează dacă popoarele europene sunt din ce în ce mai sceptice la adresa modului lor de a administra?

Elitele își exhibă cu aroganță propria virtute.

Acest scepticism în creștere este perfect îndreptățit. Azi, Europa este dominată de un materialism fără țintă, care pare incapabil de a motiva bărbații și femeile să formeze familii și să aibă copii. O cultură a refuzului lipsește următoarea generație de un sens al identității. Unele din țările noastre au regiuni în care musulmanii trăiesc într-o autonomie informală față de legile locale, ca și când ar fi colonizatori mai degrabă decât membri ai națiunilor unde au ales să se așeze. Individualismul ne izolează unul de celălalt. Globalizarea transformă planurile de viață ale milioanelor de oameni. Dacă sunt întrebate, clasele conducătoare spun că ele doar lucrează în vederea acomodării inevitabilului, făcând ajustări dinaintea necesităților implacabile. Niciun alt curs nu e posibil și este irațional să te împotrivești. Lucrurile nu pot fi altfel. Celor care comentează li se spune că suferă de nostalgie, pentru care merită condamnarea morală ca fasciști sau rasiști. Cum diviziunile sociale și neîncrederea civică devin tot mai evidente, viața publică europeană devine tot mai neliniștită, mai ranchiunoasă și nimeni nu vede sfârșitul acestui proces. Nu trebuie să continuăm să urmăm acest drum. Trebuie să scăpăm de tirania falsei Europe. Există o alternativă.

Există alternativa.

Opera de înnoire începe cu auto-cunoașterea teologică. Pretențiile universaliste și universalizante ale falsei Europe se vădesc a fi un ersatz religios, cu tot cu gesturi de credință și anateme. Acesta este puternicul opiaceu care paralizează Europa ca organism politic. Subliniem că aspirațiile religioase sunt domeniul religiei, nu ale politicii și în niciun caz al administrației birocratice. Pentru a recupera acțiunea politică și istorică, este imperativ să re-secularizăm viața publică europeană.

Trebuie să renunțăm la religia ersatz.

Aceasta va presupune renunțarea la limbajul mincinos, iresponsabil și care suplimentează manipularea ideologică. Discuția despre diversitate, incluziune și multiculturalism e goală. Adeseori, acest limbaj este folosit ca un mod de a ne caracteriza căderile și reușitele: deșirarea solidarității sociale este, “de fapt”, un semn de bun venit, de toleranță, de incluziune. Acesta este limbaj de marketing, un limbaj menit să oculteze realitatea, mai degrabă decât să o ilumineze. Trebuie să recuperăm respectul ferm pentru realitate. Limba e un instrument delicat și este discreditat când e folosit ca măciucă. Trebuie să promovăm decența lingvistică. Recursul la denunț este un semn de decadență a momentului prezent. Nu trebuie să tolerăm intimidarea verbală și cu atât mai puțin amenințările cu moartea. Trebuie să îi protejăm pe cei care (ne) vorbesc rezonabil, chiar și atunci când credem că opiniile lor sunt greșite. Viitorul Europei trebuie să fie liberal în cel mai bun sens al termenului, adică dedicat dezbaterii publice robuste, dar libere de orice amenințări cu violența sau coerciția.

Trebuie restaurat adevăratul liberalism.

Depășirea blestemului falsei Europe, cu cruciada ei utopică, pseudo-religioasă pentru o lume fără frontiere ar însemna croirea unui nou fel de a fi om de stat și a unui nou om de stat. Un conducător politic bun conduce o adunare liberă a persoanelor particulare. Un bun om de stat vede moștenirea noastră europeană comună și tradițiile noastre naționale particulare drept daruri magnifice și dătătoare de viață, dar și fragile. El nu refuză această moștenire, nici nu își asumă riscul de a o pierde cu totul de dragul unor vise utopice. Asemenea lideri râvnesc la onorurile ce le sunt aduse de către poporul lor; ei nu tânjesc după aprobarea “comunității internaționale”, care este, de fapt, aparatul de relații publice al unei oligarhii.

Avem nevoie de oameni de stat responsabili.

Recunoscând caracterul particular al națiunilor europene și amprenta lor creștină, nu trebuie să fim mirați de acuzațiile multiculturaliștilor. Imigrația fără asimilare este colonizare, iar aceasta din urmă trebuie respinsă. Avem dreptul să ne așteptăm ca acei care migrează spre pământurile noastre să se încorporeze în națiunile noastre și să adopte modul nostru de viață. Aceste așteptări trebuie să fie sprijinite de politici corecte. Limbajul multiculturalismului a fost importat din America. Dar marea epocă a imigrației americane a venit la începutul secolului al douăzecilea, o perioadă de creștere economică remarcabil de rapidă, într-o țară practic lipsită de asigurări sociale și cu un foarte puternic sentiment al identității naționale, în care era de presupus ca imigranții să fie asimilați. După ce a admis un număr mare de imigranți, America și-a închis porțile aproape complet pentru aproape două generații. Europa trebuie să învețe din această experiență americană, mai degrabă decât să adopte ideologii americane la zi.Această experiență ne spune că locul de muncă este un puternic motor de integrare, că un sistem de asigurări sociale prea generos poate bloca asimilarea și că o conducere politică prudentă uneori dictează reduceri ale cotelor de imigrare – chiar reduceri drastice. Nu trebuie să îngăduim ca o ideologie multiculturalistă să ne deformeze judecățile politice asupra binelui comun, care cer comunități naționale cu destulă unitate și solidaritate ca să poată vedea binele lor drept comun.

Trebuie să ne reînnoim unitatea și solidaritatea națională.

După cel de-al doilea război mondial, Europa occidentală a dezvoltat democrații vitale. După colapsul imperului sovietic, națiunile central-europene și-au refăcut și ele vitalitatea civică. Acestea sunt printre cele mai prețioase realizări europene. Dar ele vor fi pierdute dacă nu discutăm despre imigrație și schimbări demografice în națiunile noastre. Doar imperiile pot fi multiculturale, adică exact ceea ce Uniunea Europeană riscă să devină dacă noi vom da greș în a face din reînnoirea solidarității și unității noastre civice criterii cu care să cântărim politicile de imigrare și strategiile de asimilare.

Doar imperiile sunt multiculturale.

Mulți greșesc crezând că Europa se zbate doar datorită controverselor privind imigrarea. În realitate, aceasta este doar una dintre dimensiunile unei neliniști mai generale, al cărei sens trebuie inversat. Trebuie să recucerim demnitatea rolurilor particulare în societate. Părinții, învățătorii și profesorii au o îndatorire față de cei aflați în grija lor. Trebuie să rezistăm cultului expertizei în dauna înțelepciunii, a tactului și a căutării unei vieți cultivate. Nu poate fi înnoire în Europa fără un refuz dârz al egalitarismului exagerat, dar cu reducerea înțelepciunii la cunoștințe tehnice. Sprijinim izbânzile politice ale erei moderne. Fiecare bărbat și femeie trebuie să aibă un vot egal. Drepturile fundamentale trebuie protejate. Dar o democrație sănătoasă are nevoie de ierarhii sociale și culturale care să încurajeze căutarea excelenței și să îi onoreze pe cei care servesc binele comun. Trebuie să restaurăm un sens al măreției spirituale și să o onorăm cum se cuvine, astfel încât civilizația noastră să o poată compara cu simpla bogăție, a cărei putere crește, pe de o parte, dar și cu distracția vulgară, pe de altă parte.

O ierarhie cumpănită nutrește bunăstarea socială.

Demnitatea umană este mai mult decât un drept care poate fi lăsat izolat, în vreme ce doctrine ale drepturilor umane internaționale nu reușesc să epuizeze cererile de justiție, necum pe cele ale binelui. Europa are nevoie de o înnoire a consensului asupra culturii morale, încât populația să poată fi ghidată spre o viață furtunoasă. Nu trebuie să îngăduim unei înțelegeri greșite a libertății să împiedice utilizarea prudentă a legii ca mijloc de eradicare a viciului. Trebuie să fim iertători la adresa slăbiciunii umane, dar Europa nu poate supraviețui fără o restaurare a aspirațiilor comune către un comportament vertical și către excelența umană. O cultură a demnității decurge din decență și din împlinirea obligațiilor impuse de fiecare moment al vieții noastre. Trebuie să reînnoim respectul mutual dintre clasele sociale, cel care caracterizează o societate care valorizează contribuțiile tuturor.

Trebuie să reintroducem o cultură morală.

Recunoaștem aspectele pozitive ale economiilor de piață liberă, dar trebuie să rezistăm ideologiilor care caută să împingă logica pieței la extrem. Nu trebuie să îngăduim ca totul să fie de vânzare. Piețele funcționale impun domnia legii, iar domnia legii, în viziunea noastră, trebuie să tindă spre mai mult decât simpla eficiență economică. Piețele funcționează optim când sunt așezate împreună cu instituții puternice, organizate după principii proprii, nu neapărat de piață. Creșterea economică, deși este benefică, nu este binele suprem. Piețele trebuie orientate către obiective sociale. Astăzi, gigantismul corporatist amenință suveranitatea politică însăși. Națiunile trebuie să coopereze spre a reduce aroganța și prostia forțelor economice globale. Afirmăm utilizarea prudentă a puterilor guvernamentale care să susțină obiectivele binelui non-economic.

Piețele trebuie ordonate în vederea scopurilor sociale.

Credem că Europa are o istorie și o cultură care merită susținute. Universitățile noastre, pe de altă parte, prea adeseori ne trădează moștenirea culturală. Trebuie să reformăm curricula educațională pentru sprijini transmisiunea culturii noastre comune, mai degrabă decât îndoctrinarea tinerilor cu o cultură a refuzului. Profesorii și mentorii la fiecare nivel au o sarcină a memoriei. Ei trebuie să se mândrească cu rolul de pod între generațiile trecute și cele viitoare. Trebuie să reînnoim cultura înaltă a Europei prin așezarea sublimului și a frumuseții drept standarde comune și prin refuzarea degradării artelor într-un soi de propagandă politică. Asta va cere cultivarea unei noi generații de clienți: corporațiile și birocrațiile s-au dovedit a fi pauperi ca patroni ai artelor.

Educația trebuie reformată.

Căsătoria este fundația societății civile și baza armoniei dintre bărbați și femei. Este legătura intimă organizată împrejurul susținerii unei gospodării și creșterii pruncilor. Afirmăm că rolul nostru fundamental în societate și ca ființe umane este cel de tați și mame. Căsătoria și copiii sunt parte integrală din orice viziune a înfloririi umane. Copiii cer sacrificiu de la cei ce îi aduc în lume. Acest sacrificiu e nobil și trebuie onorat. Sprijinim politici sociale prudente care să încurajeze și întărească mariajul, nașterea de prunci și creșterea lor. O societate care nu-și întâmpină cum se cuvine copiii nu are niciun viitor.

Căsătoria și familia sunt esențiale.

Există o anxietate în Europa astăzi din pricina creșterii a ceea ce este numit „populism” – deși înțelesurile termenului nu par a fi determinate și este folosit mai mult ca invectivă.Avem rezervele noastre. Europa are nevoie să se bazeze pe adânca înțelepciune a tradițiilor sale mai degrabă decât pe sloganuri simpliste și apeluri emoționale, care ne divizează. Cu toate acestea, admitem că mare parte din acest nou fenomen politic poate reprezenta o rebeliune împotriva tiraniei falsei Europe, care pune eticheta de „anti-democratică” oricărei amenințări la adresa monopolului pe care îl exercită asupra legitimității morale. Așa numitul „populism” amenință dictatura status-quo-ului, „fanatismul centrului” și pe bună dreptate. E un semn că până și în miezul culturii noastre politice, degradate și împovărate, acțiunea istorică a popoarelor europene poate să renască.

Populismul trebuie să fie unul implicat.

Respingem ca falsă aserțiunea că nu există o alternativă responsabilă la solidaritatea artificială, lipsită de suflet a pieței unice, a birocrației transnaționale și a distracției nonșalante. Alternativa responsabilă este adevărata Europă.

Viitorul nostru este adevărata Europă.

În acest moment, cerem tuturor europenilor să ni se alăture în refuzarea fanteziei utopice a unei lumi multiculturale, fără granițe. Ne iubim patriile, e dreptul nostru și căutăm să înmânăm copiilor noștri toate lucrurile nobile pe care le-am primit la rândul nostru drept patrimoniu. Ca europeni, împărtășim o moștenire comună, iar aceasta ne cere să trăim în pace ca Europă a națiunilor. Să ne reînnoim suveranitatea și să descoperim demnitatea unei responsabilități politice comune pentru viitorul Europei.

Trebuie să ne asumăm responsabilitatea.

Philippe Bénéton (Franţa)
Rémi Brague (Franţa)
Chantal Delsol (Franţa)
Roman Joch (Cehia)
Lánczi András (Ungaria)
Ryszard Legutko (Polonia)
Pierre Manent (Franţa)
Janne Haaland Matlary (Norvegia)
Dalmacio Negro Pavón (Spania)
Roger Scruton (Anglia)
Robert Spaemann (Germania)
Bart Jan Spruyt (Olanda)
Matthias Storme (Belgia)

THE PARIS STATEMENT

A Europe We Can Believe In

Europe belongs to us, and we belong to Europe.These lands are our home; we have no other. The reasons we hold Europe dear exceed our ability to explain or justify our loyalty. It is a matter of shared histories, hopes and loves. It is a matter of accustomed ways, of moments of pathos and pain. It is a matter of inspiring experiences of reconciliation and the promise of a shared future. Ordinary landscapes and events are charged with special meaning—for us, but not for others. Home is a place where things are familiar, and where we are recognized, however far we have wandered. This is the real Europe, our precious and irreplaceable civilization.

Europe is our home.

Europe, in all its richness and greatness, is threatened by a false understanding of itself. This false Europe imagines itself as a fulfilment of our civilization, but in truth it will confiscate our home. It appeals to exaggerations and distortions of Europe’s authentic virtues while remaining blind to its own vices. Complacently trading in one-sided caricatures of our history, this false Europe is invincibly prejudiced against the past. Its proponents are orphans by choice, and they presume that to be an orphan—to be homeless—is a noble achievement. In this way, the false Europe praises itself as the forerunner of a universal community that is neither universal nor a community.

A false Europe threatens us.

The patrons of the false Europe are bewitched by superstitions of inevitable progress. They believe that History is on their side, and this faith makes them haughty and disdainful, unable to acknowledge the defects in the post-national, post-cultural world they are constructing. Moreover, they are ignorant of the true sources of the humane decencies they themselves hold dear—as do we. They ignore, even repudiate the Christian roots of Europe. At the same time they take great care not to offend Muslims, who they imagine will cheerfully adopt their secular, multicultural outlook. Sunk in prejudice, superstition and ignorance, and blinded by vain, self-congratulating visions of a utopian future, the false Europe reflexively stifles dissent. This is done, of course, in the name of freedom and tolerance.

The false Europe is utopian and tyrannical.

We are reaching a dead-end. The greatest threat to the future of Europe is neither Russian adventurism nor Muslim immigration. The true Europe is at risk because of the suffocating grip that the false Europe has over our imaginations. Our nations and shared culture are being hollowed out by illusions and self-deceptions about what Europe isand should be. We pledge to resist this threat to our future. We will defend, sustain and champion the real Europe, the Europe to which we all in truth belong.

We must defend the real Europe.

The true Europe expects and encourages active participationin the common project of political and cultural life. The European ideal is one of solidarity based on assent to a body of law that applies to all, but is limited in its demands. This assent has not always taken the form of representative democracy. But our traditions of civic loyalty reflect a fundamental assent to our political and cultural traditions, whatever their forms. In the past, Europeans fought to make our political systems more open to popular participation, and we are justly proud of this history. Even as they did so, sometimes in open rebellion, they warmly affirmed that, despite their injustices and failures, the traditions of the peoples of this continent are ours. Such dedication to reform makes Europe a place that seeks ever-greater justice. This spirit of progress is born out of our love for and loyalty to our homelands.

Solidarity and civic loyalty encourage active participation.

A European spirit of unity allows us to trust others in the public square, even when we are strangers. The public parks, central squares and broad boulevards of European towns and cities express the European political spirit: We share our common life and the res publica. We assume that it is our duty to take responsibility for the futures of our societies. We are not passive subjects under the domination of despotic powers, whether sacred or secular. And we are not prostrate before implacable historical forces. To be European is to possess political and historical agency. We are the authors of our shared destiny.

We are not passive subjects.

The true Europe is a community of nations. We have our own languages, traditions and borders. Yet we have always recognized a kinship with one another, even when we have been at odds—or at war. This unity-in-diversity seems natural to us. Yet this is remarkable and precious, for it is neither natural nor inevitable. The most common political form of unity-in-diversity is empire, which European warrior kings tried to recreate in the centuries after the fall of the Roman Empire. The allure of the imperial form endured, but the nation-state prevailed, the political form that joins peoplehood with sovereignty. The nation-state thereby became the hallmark of European civilization.

The nation-state is a hallmark of Europe.

A national community takes pride in governing itself in its own way, often boasts of its great national achievements in the arts and sciences, and competes with other nations, sometimes on the battlefield. This has wounded Europe, sometimes gravely, but it has never compromised our cultural unity. In fact, the contrary has been the case. As the nation states of Europe became more established and distinct, a shared European identity became stronger. In the aftermath of the terrible bloodshed of the world wars in the first half of the twentieth century, we emerged with an even greater resolve to honor our shared heritage. This testifies to the depth and power of Europe as a civilization that is cosmopolitan in a proper sense. We do not seek the imposed, enforced unity of empire. Instead, European cosmopolitanism recognizes that patriotic love and civic loyalty open out to a wider world.

We do not back an imposed, enforced unity.

The true Europe has been marked by Christianity. The universal spiritual empire of the Church brought cultural unity to Europe, but did so without political empire. This has allowed for particular civic loyalties to flourish within a shared European culture. The autonomy of what we call civil society became a characteristic feature of European life. Moreover, the Christian Gospel does not deliver a comprehensive divine law, and thus the diversity of the secular laws of the nations may be affirmed and honoured without threat to our European unity. It is no accident that the decline of Christian faith in Europe has been accompanied by renewed efforts to establish political unity—an empire of money and regulations, covered with sentiments of pseudo-religious universalism, that is being constructed by the European Union.

Christianity encouraged cultural unity.

The true Europe affirms the equal dignity of every individual, regardless of sex, rank or race. This also arises from our Christian roots. Our gentle virtues are of an unmistakably Christian heritage: fairness, compassion, mercy, forgiveness, peace-making, charity. Christianity revolutionized the relationship between men and women, valuing love and mutual fidelity in an unprecedented way. The bond of marriage allows both men and women to flourish in communion. Most of the sacrifices we make are for the sake of our spouses and children. This spirit of self-giving is yet another Christian contribution to the Europe we love.

Christian roots nourish Europe.

The true Europe also draws inspiration from the Classical tradition. We recognize ourselves in the literature of ancient Greece and Rome. As Europeans, we strive for greatness, the crown of the Classical virtues. At times, this has led to violent competition for supremacy. But at its best, an aspiration toward excellence inspires the men and women of Europe to craft musical and artistic works of unsurpassed beauty and to make extraordinary breakthroughs in science and technology. The grave virtues of the self-possessed Romans and the pride in civic participation and spirit of philosophical inquiry of the Greeks have never been forgotten in the real Europe. These inheritances, too, are ours.

Classical roots encourage excellence.

The true Europe has never been perfect. The proponents of the false Europe are not wrong to seek development and reform, and there is much that has been accomplished since 1945 and 1989 that we should cherish and honor. Our shared life is an ongoing project, not an ossified inheritance. But the future of Europe rests in renewed loyalty to our best traditions, not a spurious universalism demanding forgetfulness and self-repudiation. Europe did not begin with the Enlightenment. Our beloved home will not be fulfilled with the European Union. The real Europe is, and always will be, a community of nations at once insular, sometimes fiercely so, and yet united by a spiritual legacy that, together, we debate, develop, share—and love.

Europe is a shared project.

The true Europe is in jeopardy.The achievements of popular sovereignty, resistance to empire, cosmopolitanism capable of civic love, the Christian legacy of humane and dignified life, a living engagement with our Classical inheritance—all this is slipping away. As the patrons of the false Europe construct their faux Christendom of universal human rights, we are losing our home.

We are losing our home.

The false Europe boasts of an unprecedented commitment to human liberty. This liberty, however, is very one-sided. It sells itself as liberation from all restraints: sexual freedom, freedom of self-expression, freedom to “be oneself.” The Generation of ’68 regards these freedoms as precious victories over a once almighty and oppressive cultural regime. They see themselves as great liberators, and their transgressions are acclaimed as noble moral achievements, for which the whole world should be grateful.

A false freedom prevails.

For Europe’s younger generations, however, reality is far less gilt with gold. Libertine hedonism often leads to boredom and a profound sense of purposelessness. The bond of marriage has weakened. In the roiling sea of sexual liberty, the deep desires of our young people to marry and form families are often frustrated. A liberty that frustrates our heart’s deepest longings becomes a curse. Our societies seem to be falling into individualism, isolation and aimlessness. Instead of freedom, we are condemned to the empty conformity of consumer- and media-driven culture. It is our duty to speak the truth: The Generation of ’68 destroyed but did not build. They created a vacuum now filled by social media, cheap tourism and pornography.

Individualism, isolation, and aimlessness are widespread.

At the same time that we hear boasts of unprecedented liberty, European life is more and more comprehensively regulated. Rules—often confected by faceless technocrats in league with powerful interests—govern our work relationships, our business decisions, our educational qualifications, our news and entertainment media. And Europe now seeks to tighten existing regulations on freedom of speech, an aboriginal European freedom—freedom of conscience made manifest. The targets of these restrictions are not obscenity or other assaults on decency in public life. Instead, Europe’s governing classes wish to restrict manifestly political speech. Political leaders who give voice to inconvenient truths about Islam and immigration are hauled before judges. Political correctness enforces strong taboos that deem challenges to the status quo beyond the pale. The false Europe does not really encourage a culture of freedom. It promotes a culture of market-driven homogeneity and politically enforced conformity.

We are regulated and managed.

The false Europe also boasts of an unprecedented commitment to equality. It claims to promote non-discrimination and the inclusion of all races, religions and identities. Here, genuine progress has been made, but a utopian detachment from reality has taken hold. Over the past generation, Europe has pursued a grand project of multiculturalism. To demand or even promote the assimilation of Muslim newcomers to our manners and mores, much less to our religion, has been thought a gross injustice. A commitment to equality, we have been told, demands that we abjure any hint that we believe our culture superior. Paradoxically, Europe’s multicultural enterprise, which denies the Christian roots of Europe, trades on the Christian ideal of universal charity in an exaggerated and unsustainable form. It requires from the European peoples a saintly degree of self-abnegation. We are to affirm the very colonization of our homelands and the demise of our culture as Europe’s great twenty-first century glory—a collective act of self-sacrifice for the sake of some new global community of peace and prosperity that is being born.

Multiculturalism is unworkable.

There is a great deal of bad faith in this thinking. Most in our governing classes doubtless presume the superiority of European culture—which must not be affirmed in public in ways that might offend immigrants. Given that superiority, they think that assimilation will happen naturally, and quickly. In an ironic echo of the imperialist thinking of old, Europe’s governing classes presume that, somehow, by the laws of nature or of history, ‘they’ will necessarily become like ‘us’—and it is inconceivable that the reverse might be true. In the meantime, official multiculturalism has been deployed as a therapeutic tool for managing the unfortunate but ‘temporary’ cultural tensions.

Bad faith grows.

There is more bad faith at work, of a darker kind. Over the last generation, a larger and larger segment of our governing class has decided that its own self-interest lies in accelerated globalization. They wish to build supranational institutions that they are able to control without the inconveniences of popular sovereignty. It is increasingly clear that the ‘democratic deficit’ in the European Union is not a mere technical problem to be remedied by technical means. Rather, this deficit is a fundamental commitment, and it is zealously defended. Whether legitimated by supposed economic necessities or autonomously developing international human rights law, the supra-national mandarins of the EU institutions confiscate the political life of Europe, answering all challenges with a technocratic answer: There is no alternative. This is the soft but increasingly real tyranny we face.

Technocratic tyranny increases.

The hubris of the false Europe is now becoming evident, despite the best efforts of its partisans to shore up comfortable illusions. Above all, the false Europe is revealed to be weakerthan anyone imagined. Popular entertainment and material consumption do not sustain civic life. Shorn of higher ideals and discouraged from expressing patriotic pride by multiculturalist ideology, our societies now have difficulty summoning the will to defend themselves. Moreover, civic trust and social cohesion are not renewed by inclusive rhetoric or an impersonal economic system dominated by gigantic international corporations. Again, we must be frank: European societies are fraying badly. If we but open our eyes, we see an ever-greater use of government power, social management and educational indoctrination. It is not just Islamic terror that brings heavily armed soldiers into our streets. Riot police are now necessary to quell violent anti-establishment protests and even to manage drunken crowds of football fans. The fanaticism of our football loyalties is a desperate sign of the deeply human need for solidarity, a need that otherwise goes unfulfilled in the false Europe.

The false Europe is fragile and impotent.

Europe’s intellectual classes are, alas, among the chief ideological partisans of the conceits of the false Europe. Without doubt, our universities are one of the glories of European civilization. But where once they sought to transmit to each new generation the wisdom of past ages, today most within the universities equate critical thinking with a simpleminded repudiation of the past. A lodestar of the European spirit has been the rigorous discipline of intellectual honesty and objectivity. But over the past two generations, this noble ideal has been transformed. The asceticism that once sought to free the mind of the tyranny of dominant opinion has become an often complacent and unreflective animus against everything that is our own. This stance of cultural repudiation functions as a cheap and easy way of being ‘critical.’ Over the last generation, it has been rehearsed in the lecture halls, becoming a doctrine, a dogma. And to join in professing this creed is taken to be the mark of ‘enlightenment,’ and of spiritual election. As a consequence, our universities are now active agents of ongoing cultural destruction.

A culture of repudiation has taken hold.

Our governing classes are advancing human rights. They are at work fighting climate change. They are engineering a more globally integrated market economy and harmonizing tax policies. They are monitoring progress toward gender equality. They are doing so much for us! What does it matter by what mechanisms they inhabit their offices? What does it matter if the European peoples grow more sceptical of their ministrations?

Elites arrogantly parade their virtue.

That growing scepticism is fully justified. Today, Europe is dominated by an aimless materialism that seems unable to motivate men and women to have children and form families. A culture of repudiation deprives the next generation of a sense of identity. Some of our countries have regions in which Muslims live with an informal autonomy from local laws, as if they were colonialists rather than fellow members of our nations. Individualism isolates us one from another. Globalization transforms the life prospects of millions. When challenged, our governing classes say that they are merely working to accommodate the inevitable, adjusting to implacable necessities. No other course is possible, and it is irrational to resist. Things cannot be otherwise. Those who object are said to suffer nostalgia—for which they deserve moral condemnation as racists or fascists. As social divisions and civic distrust become more apparent, European public life grows angrier, more rancourous, and no one can say where it will end. We must not continue down this path. We need to throw off the tyranny of the false Europe. There isan alternative.

There is an alternative.

The work of renewal begins with theological self-knowledge.The universalist and universalizing pretensions of the false Europe reveal it to be an ersatz religious enterprise, complete with strong creedal commitments—and anathemas. This is the potent opiate that paralyzes Europe as a political body. We must insist that religious aspirations are properly the province of religion, not politics, much less bureaucratic administration. In order to recover our political and historical agency, it is imperative that we re-secularize European public life.

We must turn back ersatz religion.

This will require us to renounce the mendacious language that evades responsibility and fosters ideological manipulation. Talk of diversity, inclusion and multiculturalism is empty. Often, such language is deployed as a way to characterize our failures as accomplishments: The unravelling of social solidarity is ‘actually’ a sign of welcome, tolerance, and inclusion. This is marketing language, a language meant to obscure reality rather than illuminate. We must recover an abiding respect for reality. Language is a delicate instrument, and it is debased when used as a bludgeon. We should be patrons of linguistic decency. Recourse to denunciation is a sign of the decadence of our present moment. We must not tolerate verbal intimidation, much less mortal threats. We need to protect those who speak reasonably, even if we think their views mistaken. The future of Europe must be liberal in the best sense, which means committed to robust public debate free from all threats of violence and coercion.

We must restore a true liberalism.

Breaking the spell of the false Europe and its utopian, pseudo-religious crusade for a borderless world means fostering a new kind of statesmanship and a new kind of statesman. A good political leader stewards the commonweal of a particular people. A good statesman views our shared European inheritance and our particular national traditions as magnificent and life-giving, but also fragile gifts. He does not reject that inheritance, nor does he chance losing it all for utopian dreams. Such leaders covet the honors bestowed upon them by their people; they do not lust for the approbation of the ‘international community,’ which is in fact the public relations apparatus of an oligarchy.

We need responsible statesmen.

Recognizing the particular character of the European nations, and their Christian mark, we need not be perplexed before the spurious claims of the multiculturalists. Immigration without assimilation is colonization, and this must be rejected. We rightly expect that those who migrate to our lands will incorporate themselves into our nations and adopt our ways. This expectation needs to be supported by sound policy. The language of multiculturalism has been imported from America. But America’s great age of immigration came at the turn of the twentieth century, a period of remarkably rapid economic growth, in a country with virtually no welfare state, and with a very strong sense of national identity to which immigrants were expected to assimilate. After admitting large numbers of immigrants, America closed its doors very nearly shut for two generations. Europe needs to learn from this American experience rather than adopt contemporary American ideologies. That experience tells us that the workplace is a powerful engine of assimilation, that a generous welfare system can impede assimilation and that prudent political leadership sometimes dictates reductions in immigration—even drastic reductions. We must not allow a multicultural ideology to deform our political judgments about how best to serve the common good, which requires national communities with sufficient unity and solidarity to see their good as common.

We should renew national unity and solidarity.

After World War II, Western Europe cultivated vital democracies. After the collapse of the Soviet Empire, Central European nations restored their civic vitality. These are among Europe’s most precious achievements. But they will be lost if we do not address immigration and demographic change in our nations. Only empires can be multicultural, which is what the European Union will become if we fail to make renewed solidarity and civic unity the criteria by which to assess immigration policies and strategies for assimilation.

Only empires are multicultural.

Many wrongly think Europe is being convulsed only by controversies over immigration. In truth, this is but one dimension of a more general social unraveling that must be reversed. We must recover the dignity of particular roles in society. Parents, teachers and professors have a duty to form those under their care. We must resist the cult of expertise that comes at the expense of wisdom, tact and the quest for a cultured life. There can be no renewal of Europe without a determined rejection of an exaggerated egalitarianism and the reduction of wisdom to technical knowledge. We endorse the political achievements of the modern era. Each man and woman should have an equal vote. Basic rights must be protected. But a healthy democracy requires social and cultural hierarchies that encourage the pursuit of excellence and give honor to those who serve the common good. We need to restore a sense of spiritual greatness and give it due honour so that our civilization can counter the growing power of mere wealth on the one hand and vulgar entertainment on the other.

A proper hierarchy nourishes social well-being.

Human dignity is more than the right to be left alone, and doctrines of international human rights do not exhaust the claims of justice, much less of the good. Europe needs to renew a consensus about moral culture so that the populace can be guided toward a virtuous life. We must not allow a false view of freedom to impede the prudent use of the law to deter vice. We must be forgiving of human weakness, but Europe cannot flourish without a restoration of a communal aspiration toward upright conduct and human excellence. A culture of dignity flows from decency and the discharge of the duties of our stations in life. We need to renew the exchange of respect between social classes that characterizes a society that values the contributions of all.

We must restore moral culture.

While we recognize the positive aspects of free-market economics, we must resist ideologies that seek to totalize the logic of the market. We cannot allow everything to be for sale. Well functioning markets require the rule of law, and our rule of law should aim at more than mere economic efficiency. Markets also function best when they are nested within strong social institutions organized on their own, non-market principles. Economic growth, while beneficial, is not the highest good. Markets need to be oriented toward social ends. Today, corporate giganticism threatens even political sovereignty. The nations need to cooperate to master the arrogance and mindlessness of global economic forces. We affirm the prudent use of government power to sustain non-economic social goods.

Markets need to be ordered toward social ends.

We believe Europe has a history and culture worth sustaining. Our universities, however, too often betray our cultural heritage. We need to reform educational curricula to foster the transmission of our common culture rather than indoctrinating young people into a culture of repudiation. Teachers and mentors at every level have a duty of memory. They should take pride in their role as a bridge between generations past and generations to come. We must also renew the high culture of Europe by setting the sublime and the beautiful as our common standard and rejecting the degradation of the arts into a kind of political propaganda. This will require the cultivation of a new generation of patrons. Corporations and bureaucracies have shown themselves to be poor stewards of the arts.

Education needs to be reformed.

Marriage is the foundation of civil society and the basis for harmony between men and women. It is the intimate bond organized around sustaining a household and raising children. We affirm that our most fundamental roles in society and as human beings are as fathers and mothers. Marriage and children are integral to any vision of human flourishing. Children require sacrifice from those who bring them into the world. This sacrifice is noble and must be honoured. We endorse prudent social policies to encourage and strengthen marriage, childbearing, and childrearing. A society that fails to welcome children has no future.

Marriage and family are essential.

There is great anxiety in Europe todaybecause of the rise of what is called ‘populism’—though the meaning of the term seems never to be defined, and it is used mostly as invective. We have our reservations. Europe needs to draw upon the deep wisdom of her traditions rather than relying on simplistic slogans and divisive emotional appeals. Still, we acknowledge that much in this new political phenomenon can represent a healthy rebellion against the tyranny of the false Europe, which labels as ‘anti-democratic’ any threat to its monopoly on moral legitimacy. The so-called “populism” challenges the dictatorship of the status quo, the ‘fanaticism of the centre,’ and rightly so. It is a sign that even in the midst of our degraded and impoverished political culture, the historical agency of the European peoples can be reborn.

Populism should be engaged.

We reject as false the claim that there is no responsible alternative to the artificial, soulless solidarity of a unified market, a transnational bureaucracy, and glib entertainment. Bread and circuses are not enough. The responsible alternative is the true Europe.

Our future is the true Europe.

In this moment, we ask all Europeans to join us in rejecting the utopian fantasy of a multicultural world without borders. We rightly love our homelands, and we seek to hand on to our children every noble thing that we have ourselves received as our patrimony. As Europeans, we also share a common heritage, and this heritage asks us to live together in peace as a Europe of nations. Let us renew national sovereignty, and recover the dignity of a shared political responsibility for Europe’s future.

We must take responsibility.

Philippe Bénéton (France)

Rémi Brague (France)

Chantal Delsol (France)

Roman Joch (Česko)

Lánczi András (Magyarország)

Ryszard Legutko (Polska)

Pierre Manent (France)

Janne Haaland Matlary (Norge)

Dalmacio Negro Pavón (España)

Roger Scruton (United Kingdom)

Robert Spaemann (Deutschland)

Bart Jan Spruyt (Nederland)

Matthias Storme (België)