Press "Enter" to skip to content

Declarația de la Portland – Erik Ritter von Kuehnelt-Leddihn

Declaraţia de la Portland. Un ghid pentru Lumea Liberă elaborat de Erik Ritter von Kuehnelt-Leddihn (1981)

Lumea Liberă de astăzi este ameninţată nu doar de armate ostile, ci și de sisteme de idei care fie reduc omul la o entitate animală pur materială, fie promovează o filosofie a îndoielii, dacă nu chiar a disperării. Dacă nu sînt combătute, aceste ideologii vor conduce, dacă nu la strivirea noastră, cel puţin la subminarea voinţei de a dăinui.

Lumea Liberă trebuie să înfrunte această provocare şi să-și declare credința fermă, coerentă și consistentă în valorile sale, valori bine întemeiate şi ancorate într-o tradiţie ilustră pentru care ar trebui să fim gata să facem sacrificii, să luptăm și, dacă va fi necesar, chiar să ne dăm viața. O astfel de credinţă ar putea să fie numită o filozofie, o viziune asupra lumii sau chiar o ideologie; indiferent de felul în care ar fi numită, nu putem spera să supravieţuim în absența ei.

În dicționarul Webster’s Second International, „ideologia” este definită (4b) drept un „aranjament sistematic de idei despre viață”. Gînditori remarcabili de pe ambele maluri ale Atlanticului susțin că omul, din fericire sau din păcate, este o creatură ideologică care se deosebește de animale prin capacitatea sa de a avea, pe lîngă raţiune şi religie, o viziune coerentă şi logică prin intermediul căreia își interpretează existenţa personală şi socială.

Cu toate acestea, deoarece pentru mulţi această viziune cuprinzătoare este relativ incoerentă şi confuză, gînditorii tradiţionali ai Lumii Libere au datoria de a-i contura cu o precizie mai bună profilul, forma şi culoarea. Atenție, însă: ceea ce se poate afirma critic despre utopii poate fi aplicat și ideologiilor: ca viziuni concrete despre viitor, acestea pot fi complet nerealiste, realizabile practic doar prin sacrificii excesive, disproporționate cu valoarea lor pentru omenire. Sau se pot constitui în obiective legitime.

În fine, avem nevoie de o viziune călăuzitoare despre cum ar putea arăta statul şi societatea pentru a nu cădea victime zeilor falşi. Răspunsul potrivit în fața zeilor falşi nu este necredința, ci Dumnezeul cel Viu. Prin urmare, ideologia noastră trebuie să se întemeieze pe Dumnezeul cel Viu, dar ar trebui în același timp să-i includă și pe oamenii de bună credinţă care, chiar dacă nu sînt credincioşi, își derivă conceptul de viaţă bine așezată, fie că își dau seama, fie că nu, din aceleaşi surse primare ca și noi.

 Cele 26 de puncte

  1. Este de la sine înţeles că acest univers extrem de complex nu poate fi rezultatul a miliarde de coincidenţe sau întîmplări – că este necesar să existe un creator. El, Cel care este Stăpînul veșnic prezent al acestei lumi are putere completă asupra universului, asupra legilor care îl guvernează şi asupra existenţei sale materiale. El este Domn peste viaţă şi peste moarte, El este Părintele Creaţiei.
  2. Dintre toate creaturile Sale – din cîte putem în mod rezonabil cunoaște – doar Omul are capacitatea de a înţelege, de a aprecia, abilitatea de a evalua tot ceea ce percepe – din punct de vedere moral, estetic sau material. Omul poate „găsi folos”în orice pentru că toate au pentru el semnificație într-un fel sau în altul, chiar şi suferinţa. Un leu, pentru a da un exemplu, este estetic semnificativ pentru om. Blana sa poate fi exploatată comercial. Domesticit, acesta acceptă superioritatea omului şi poate deveni un tovarăş al său; ca vînat, îi poate produce entuziasm sau frică. O piatră, o pictură, o durere de dinţi, un apus de soare, o bucată de cărbune sau o plantă otrăvitoare – nimic nu este lipsit de sens pentru Om, căruia nu numai Pămîntul, ci întreg universul i-a fost dat în administrare – o enormă responsabilitate. Prin urmare, Omul, o creatură căzută, măreață dar și imperfectă, trebuie să-și cunoască, de asemenea, limitele. Turnul Babel ar trebui să fie de avertismentul nostru.
  3. Din toate aceste motive, nu este deloc surprinzător că Omul, creat la începuturi după Chipul lui Dumnezeu, este, chiar şi după Cădere, o creatură diferită de animale – o creatură transcendentă chemată să se ridice mai presus de sine însuşi. Omul este mai mult decît „doar om”. Drama sa personală nu se poate încheia în momentul morții fizice, iar aserțiunea păgînilor existenţialiști – că viaţa pe acest glob este în sine „absurdă” – este perfect justificată. Trăieşte într-o lume care îi aparține lui Dumnezeu, Omului şi lui Satana, o lume în care, în cadrul limitelor timpului şi ale spaţiului, justiţia sau împlinirea personală pot fi în cel mai bun caz fragmentare. Existenţa Omului este în mod fundamental legată de Dumnezeu, în mod firesc prin intermediul forţelor de atracție ale unei religii. Omul se adresează către Dumnezeu cel mai frecvent prin rugăciune; el se descoperă constrîns prin comandamentele morale bazate pe cuvîntul lui Dumnezeu, accesibile cunoașterii sale prin intermediul Revelației. Rațiunea, intuiţia şi harul reprezintă căi de acces către un Dumnezeu invizibil, dar care se lasă descoperit, atotputernic şi atotştiutor, Dumnezeu ai cărui umili parteneri sîntem în drama Pamîntului.

Şi aici, să luăm aminte: Dacă nu există un Dumnezeu personal, totul este permis; dar dacă Dumnezeu există, totul devine posibil.

  1. Cuvîntul persoană provine din etruscul phersi care desemna masca purtată de către un actor şi, totodată, rolul distinct pe care trebuia să îl joace pe scenă – semnificînd, prin urmare, unicitatea noastră şi destinul nostru netransferabil. Toți oamenii sînt indispensabili, toți sînt de neînlocuit, oricît de nesemnificativi ar putea părea unul sau altul dintre ei. Această unicitate implică atît inegalitate, cît şi diversitate. Sfintele Scripturi nu vorbesc nicăieri despre egalitate deoarece sîntem diferiți în toate privințele – din punct de vedere fizic, intelectual, moral sau spiritual. Sîntem inegali și în ochii lui Dumnezeu care îl preţuieşte mai mult pe sfînt decît pe păcătosul care nu se căiește, mai mult pe Abel decît pe Cain. Talentele noastre ne diferenţiază la fel de mult ca și efortul pe care îl depunem, sexul la fel de mult ca și vîrsta, înţelepciunea la fel de mult ca și experiența. Beneficiem în mod egal de înzestrare cu calităţi, dar nu într-o măsură egală. Egalitatea adverbială nu este egalitate factuală.
  2. Noi avem în comun cu animalele atracția identitară şi un instinct gregar care ne fac să ne dorim compania oamenilor de vîrstă, sex, rasă, credinţă, convingeri politice, de clasă şi gusturi asemănătoare cu ale noastre. Dar există și o calitate exclusiv umană și aceasta este setea de diversitate care se manifestă prin găsirea plăcerii în compania unor oameni în toate privințele diferiţi de noi, prin plăcerea de a călători, de a gusta altfel de alimente, de a asculta melodii diferite, de a vedea noi plante, animale sau peisaje. Încîntarea în fața variaţiilor creaţiei deosebește omul de animal la fel de mult ca religia sau rațiunea.
  3. Atracția vulgară către monotonie şi ura faţă de alteritate sînt caracteristice pentru toate formele de stîngism care, în mod inevitabil, se manifestă totalitar deoarece, sfidînd diversitatea divină a universului, aceste ideologii vor să ne convertească cu forţa la uniformitate – uniformitatea fiind fratele bun al egalității. Viziunea stîngii impune uniformizarea: o naţiune cu un singur conducător, un singur partid, o singură rasă, o singură limbă, o singură clasă socială, un singur tip de şcoală, o singură lege, o singură datină, un nivel unic de venituri şi aşa mai departe. Din moment ce natura produce diversitate, această identitate rigidă poate fi realizată numai prin forţă brută, prin nivelare, asimilare forţată, exil, genocid. Toate formele de totalitarism, toate ideologiile de stînga, atingînd punctul culminant în revoluţiile franceză, rusă şi germană, au ajuns la aceeași concluzie – ajutate de ghilotină, spînzurătoare, camere de gazare sau Gulag.
  4. „Dreapta are dreptate, iar stînga greşește”. La Dreapta avem persoana, libertatea, spiritualitatea, instituţiile cultivate organic. La Stînga întîlnim Leviathanul cu două capete – Statul şi Societatea, conformismul, omogenitatea, egalitatea-în-sclavie. În toate limbile – germanice, romanice, slave sau altaice, sanscrită, ebraică sau japoneză – dreapta are un sens pozitiv, iar stînga are implicaţii profund negative. Biblia nu se abate de la regulă şi transcende chiar faptele anatomice – Eclesiastul 10:2 spune succint: „Inima celui înţelept este la dreapta lui, iar inima celui nebun la stînga”. Așadar, avem tot dreptul, în lumina lingvisticii şi a tradiţiei, să rămînem atașați acestei semantici.
  5. Dumnezeu l-a creat pe Om ca bărbat şi femeie, iar cercetarea ştiinţifică din ultimii treizeci de ani a scos la iveală chiar mai multe diferenţe psihologice şi biologice decît cele prezumate în vremurile anterioare. Barbații și femeile sînt în mod egal importanți, sînt egali spiritual, au caracteristici mentale care nu sînt exclusiv masculine sau feminine, dar care formează, statistic vorbind, tipuri existențiale diferite ale umanității, cu sarcini care uneori sînt diferite, alteori se suprapun. Rolul tradiţional al femeilor în cadrul civilizaţiei noastre este esențialmente rezultatul experienţei şi înţelepciunii acumulate; accentul este pe dragoste, afecțiune, dare de viaţă, creşterea copiilor, toate activităţi extrem de importante, de nepreţuit şi de neînlocuit. Pe de altă parte, carierele şi realizările individuale extraordinare ale femeilor – conducători, scriitori, artiști, medici, avocaţi, directori de intreprinderi, organizații civice – indică faptul că, pe lîngă rolul lor natural, femeile nu ar trebui să fie împiedicate să urmeze alte cariere, cu toate că există și activităţi care vin în contradicţie cu natura lor sau în detrimentul demnităţii lor – cum ar fi cele de miner, soldat de asalt sau călău.
  6. Familia este celula vie a oricărei societăţi. Ea se întemeiază pe afecţiune, loialitate şi pe un anumit tip de prietenie, mai degrabă decît pe simpla pasiune erotică sau sexuală. În mod ideal, familia este o asociaţie a celor două sexe şi a trei generaţii: unitatea şi diversitatea sînt tonurile de bază. Sexul, erotismul, procrearea, educaţia, formarea caracterului şi ajutorul reciproc reprezintă sarcinile sale primare. Oferă împlinire imboldului patriarhal şi matriarhal. Statul și Societatea trebuie să evite orice politici care ar putea fi dăunătoare integrității și autonomiei familiei.
  7. Societatea are un caracter compozit şi trebuie să fie atentă la două pericole: cel de a deveni una cu Statul (care a condus la opresiunea semnificativă din comunitățile Greciei antice), precum şi cel de a cultiva un spirit gregar conformist care distruge originalitatea, împiedică dezvoltarea persoanei şi dă naștere unui tip de totalitarism specific – prin presiuni orizontale, mai degrabă decît verticale. O societate sănătoasă nu este un monolit, ci un organism natural cu multe straturi care au funcţii diverse, toate necesare şi indispensabile, fiecare avînd nevoi, respect şi chiar iubire reciproce, fiecare cu propria sa mîndrie, cu propriile sale caracteristici și funcţii. Toate acestea, însă, nu se pot realiza într-o societate închisă, ci doar într-una deschisă, fără vreun sistem de castă şi cu o liberă circulaţie de la un strat la altul. Talentul, realizările, dedicarea, disciplina personală, caracterul trebuie să fie recunoscute și respectate. Invidia, aroganţa de grup, resentimentele, lipsa de caritate reprezintă tot atîtea tipuri de cancer în organismul unei societăţi. Formarea unor elite printr-un proces constant de cristalizare (şi eliminare) ar trebui să fie încurajată. Nu există societate sănătoasă fără autoritate, fără lumini călăuzitoare. Însă dacă acestea se manifestă negativ, întreaga societate se va dezintegra şi se va îndrepta spre colaps. Nici societăţile împărțite pe caste și nici cele „fără clase” nu au fost productive pentru o perioadă prea lungă de timp.

Ar trebui, totuşi, întărit faptul că nici Societatea, nici Statul, nu trebuie să devină vreodată absolute. Socialismul, care conduce în mod inevitabil la etatism, așează și Societatea pe o poziție absolută. În plus, Societatea (în sensul de „mediu uman”) nu trebuie să fie transformată într-un alibi pentru defecte morale. Basmul despre Omul care prin natura sa ar fi bun şi pe care doar Societatea ar putea să-l determine să fie rău trebuie să fie respins. Sîntem chemaţi să ne ridicăm și să ne opunem forţelor şi puterilor colectiviste, fie ele politice, sociale sau economice.

  1. Statul este, în parte, un rezultat al slăbiciunilor și lipsurilor Omului. Nu putem trăi fără el, dar nici nu ar trebui să-l divinizăm sau să-l transformăm într-un scop în sine. Rolul său este cel de a proteja persoanele împotriva unei Societăți prea puternice, împotriva unor indivizi sau grupuri cu intenții rele şi împotriva inamicilor străini. Statul reprezintă structura osoasa a unei naţiuni; legitimitatea sa se bazează în primul rînd pe autoritate şi, de asemenea, dată fiind natura cazută a omului, pe putere. În cadrul ariei sale de competență ar trebui să aibă atîta libertate cît este admisibil, atîta forţă cît este necesar.

Toate naţiunile libere sînt, prin definiţie, „autoritare” în viața lor politică precum şi în viaţa socială şi chiar în viaţa de familie. Ne supunem din dragoste, din respect (pentru cunoaşterea şi înţelepciunea celor cărora le datorăm ascultare) sau pentru că realizăm că ascultarea este în interesul Binelui Comun care, nu mai e nevoie să insistăm, trebuie să includă întotdeauna și interesul nostru. Aceste motivaţii nu se exclud reciproc. Pentru un conducător sau pentru părinţii noştri, am putea avea dragoste şi respect; la fel pentru profesorii noştri. Un director ar putea fi mai degrabă respectat, decît iubit. „Are sens” să asculți de un poliţist rutier. Nu există decît o singură alternativă la respectul pentru autoritate (care este sădit în noi şi este, prin urmare, o putere interioară), şi aceasta este frica, iar aceasta este o putere exterioară. Ne conformăm pentru că ne temem de forța brută. Frica este fluidul vital al tiraniei. O Societate care trăieşte cu frica în sîn este o Societate nefirească aflată într-o Stare nefirească. Cu toate acestea, nu trebuie niciodată să uităm că, dată fiind natura căzută a Omului, Statul are dreptul, chiar şi într-o ţară liberă, de a utiliza frica şi pedeapsa – nu ca o doză zilnică, ci ca un medicament, ca o sancţiune necesară.

  1. Un Stat este permanent în pericol de a fi afectat de multiplicarea necontrolată, morbidă a celulelor sale, de a-şi asuma funcţii care în mod normal revin persoanei, familiei sau Societății. (Societatea, la rîndul ei, poate uneori afecta într-o manieră similară drepturile personale.) Orice lucru poate fi realizat de către o persoană, el sau ea trebuie să fie cei care îl fac; următorul pas ar trebui să fie apelul la familie şi apoi la comunitate. Numai în cele din urmă ar trebui să fie solicitat ajutorul Statului – iar puterea centrală a Statului să fie solicitată doar ca ultimă instanță. Acesta se numeşte „principiul subsidiarităţii”.

Prin urmare, trebuie întărit și faptul că un stat ideal este un stat federal compus din unităţi politice cu autonomie extinsă („state” în sens american, Lander în modelul german, regiuni sau provincii în cel francez). Regiunile, ca și persoanele, au o valoare unică; regiunile sînt de cele mai multe ori unități mult mai organice, cu un profil mult mai clar decît Marele Stat.

Statul gigantic, Statul furnizor, numit în mod greşit și Statul Bunăstării, preia toate funcţiile vieţii cu tendința sa intrinsecă de a produce o birocraţie excesivă și în continuă creştere; Statul Bunăstării transformă (cu cuvintele lui Alexis de Tocqueville) „oamenii în animale timide”, lipsite de orice iniţiativă, slăbind astfel fibra oricărei naţiuni, aducînd-o pînă în preajma morții fizice. O mare catastrofă – și istoria nu a dus niciodată lipsă de așa ceva – va aduce poporul respectiv într-o situație din care nu-și mai poate reveni.

  1. Buna guvernare se bazează pe o varietate de premise. Inutil să mai spunem, formula lui Campbell-Bannerman – „auto-guvernarea este mai bună decît buna guvernare”– este lipsită de sens. Este tratamentul medical propriu preferabil serviciilor unui doctor bun? Formula „primul drept al unei naţiuni este cel de a fi bine guvernată”este mult mai aproape de adevăr. Avem nevoie de un guvern minimal de cea mai înaltă calitate în locul a ceea ce avem acum în lumea occidentală – un guvern maximal de cea mai proastă calitate.

Aceasta înseamnă, însă, că administraţia ar trebui să fie alcătuită din oameni de cea mai înaltă calitate posibilă în mod practic. Carierele administrative trebuie să fie deschise pentru toți cei care, similar vechiului sistem Mandarin, trec un examen de admitere prin care își dovedesc pentru început cunoştințele extinse şi o cultură solidă. Pe parcursul unei perioade de probă noul administrator trebuie să dovedească faptul că ansamblul cunoştinţelor sale teoretice poate fi aplicat în practică şi că în aplicarea legilor nu va permite (ca o persoană măruntă, meschină) ca litera legii să ucidă spiritul acesteia. Numai atunci cînd acesta va putea demonstra că își înţelege sarcina de funcţionar public, că are permanent în vedere binele comun la fel de mult ca și nevoile şi problemele persoanelor individuale, numai atunci ar trebui să fie încorporat definitiv în ierarhia administrativă. China a înflorit de-a lungul cîtorva milenii (Taiwan continuă să o facă și astăzi) și datorită Mandarinatului – nediscriminator social, neereditar, însă cu adevărat elitist. Înainte de 1918, naţiunile europene au utilizat un sistem similar care în multe ţări excludea funcţionarii publici de la orice activitate politică (inclusiv dreptul de vot). El, cel care servește Binele Comun, nu are ce să caute în lupte partizane.

  1. Nu se poate scăpa de „birocraţie”sau de „tehnocraţie”. Într-o eră ştiinţifică şi tehnologică nimeni nu se poate dispensa de o administraţie calificată care ar trebui să beneficieze de prestigiu şi de un nivel de remunerare care să minimizeze tentaţia mitei. Un corp format din experţi ar trebui să aibă o participare semnificativă în guvern. Preceptul lui Platon este încă valabil: Cu excepţia cazului în care regii sînt filosofi, iar filosofii devin regi, nu există nici o speranţă de a avea o naţiune bine guvernată.

Un guvern mixt, format dintr-un „cap”, un grup de oameni învățați şi cu experienţă şi ansamblul reprezentanţilor poporului reprezintă aranjamentul politic standard, tradiţional în lumea occidentală. La acestea se adaugă o Curte Supremă de Justiţie care judecă disputele dificile, însă nu doar din punct de vedere pur constituţional, ci și din punct de vedere moral.

Reprezentanţii poporului nu trebuie să se constituie într-un corp de elaborare a politicilor. Aceasta este sarcina guvernului administrativ. Parlamentele ar trebui să fie exclusiv adunări legislative producătoare de legi care, în plus, să primească și o confirmare mai înaltă. Parlamentele, de altfel, nu ar trebui să funcționeze pe bază de linii de partid (deşi facţiuni se vor forma în mod inevitabil), ci ar trebui să se străduiască în mod onest să reprezinte ţara ca un întreg – nu numai ca adunare a regiunilor, ci şi la nivel de straturi, grupuri de interese, ocupaţii şi profesii, astfel încît guvernul să poată afla ceea ce doresc (sau resping) diversele segmente ale populaţiei. Majorităţile, ca şi minorităţile, pot avea dreptate sau pot greși. Părinţii ar fi stupizi dacă ar stăpîni peste copiii lor adolescenţi fără a-i asculta si înțelege; însă ar fi la fel de proști și dacă ar ceda în fața oricăror dorințe ale celor trei sau patru copii pentru că în familie aceștia ar forma o majoritate. În mod similar, este vitală existența unui dialog sănătos și direct între conducător şi cel condus.

Dacă şeful statului este identic cu şeful guvernului, dacă este ereditar sau ales, acestea sînt chestiuni de tradiţie şi de nivel de dezvoltare istorică. La fel și prerogativele acestuia (sau ale acesteia). El sau ea ar trebui, totuşi, să fie instruit corespunzător şi să se așeze în afara și deasupra tuturor facţiunilor. Curtea Supremă de Justiţie ar trebui să fie strict apolitică şi, probabil, membrii săi ar trebui să fie aleşi de către organisme academice (şcoli de drept, etc).

Amatorismul care predomină în prezent nu mai poate fi tolerat în continuare. Trebuie să găsim noi formule care să combine expertiza de cel mai înalt nivel cu libertatea personală. Trebuie, de asemenea, să existe zone libere de intervenţia guvernamentală, „împărăţii” personale proiectate şi protejate pentru dezvoltarea şi împlinirea personalităţii umane; Statul trebuie să aibă limite pe care nu va avea voie să le încalce.

  1. Libertatea este mod intrinsec legată de proprietatea privată; orice bun sau mijloc de producţie trebuie să aparţină fie unor persoane private (individuale sau grupuri), fie unor organisme politice (municipalități, „state”sau guverne centrale). Nu există o a treia posibilitate. A deţine o proprietate este dreptul dat Omului de către Dumnezeu și este singura șansă a Omului de a fi liber material şi de a se apăra. Omul este, prin natura sa, un animal strîngător şi economisitor. Achiziţiile sînt principala sa motivaţie pentru munca grea depusă. Prin urmare, o economie bazată pe întreprinderea privată şi pe iniţiativă personală va produce infinit mai mult decît o economie bazată pe capitalismul de stat, în care managerii şi lucrătorii ar fi birocraţi şi funcţionari publici. Aceasta nu este o teorie, ci un fapt empiric. Socialismul, care poate fi explicat oricui în doar zece minute, este „o idee clară, dar falsă”; sistemul antreprenoriatului liber poate fi asemănat cu un ocean de ambiţii personale, este de o complexitate enormă – dar funcționează, livrează rezultate. Capitalismul de stat şi socialismul au un efect mortal asupra caracterului individului, dar şi asupra puterii familiei, deoarece acestea impun un substitut Leviathanic pentru familie. Nu produc o societate pluralistă, ci uniformizare şi egalitate în sărăcie cu o mică, dar brutală elită la vîrf. Capitalismul de stat este rezultatul unei perspective „constricționiste”a intelectualilor flămînzi de putere, un sistem ostil în mod special față de muncitori şi agricultori.
  2. Educatorul primar este familia, însă aceasta poate delega educaţia copiilor către şcoli private sau publice, întemeiate de comunitate sau de Stat, care acţionează ca intermediari educaționali. În mod evident, nu este sarcina şcolii de a avea grijă de copii din punct de vedere fizic doar pentru că părinţii sînt absenți din casele lor şi nici nu ar trebui ca şcolile să ofere prea multe activităţi care nu sînt în mod esenţial legate de educație. Ar fi o eroare gravă să fie permis şcolii să ia locul căminului părintesc.

Şcolile elementare ar trebui să ofere o educaţie de bază solidă, şcolile secundare (în Statele Unite, liceul şi colegiul) o gamă largă de cunoştinţe şi nu doar o selecție de subiecte asortată în funcţie de bunul plac al elevului. Școlile superioare ar trebui să fie de cea mai înaltă calitate şi ar trebui, de asemenea, să încurajeze cercetarea. Disciplina, devotamentul şi sîrguința ar trebui să fie caracteristice oricărei şcoli, iar elevii care nu pot sau nu vor să ţină pasul ar trebui să fie eliminați. Nu are nici un sens să fie tîrîte prin școli gloate întregi de plictisiți, lipsiți de chef sau leneși pe cheltuiala publică. Numărul de ani de şcolarizare obligatorie ar trebui să fie redus, iar şcolarizarea ulterioară să îşi asume un caracter „elitist” din punct de vedere intelectual (dar nu şi social). Părinţii care nu utilizează şcoli publice nu ar trebui să fie taxați pentru funcționarea acestora.

  1. Nimic nu este mai periculos pentru libertate, precum şi pentru religie sau pentru sănătatea unui Stat, decît identificarea Bisericii cu Statul. Biserica liberă într-un Stat liber reprezintă modelul ideal; cezaropapismul sau hierocrația (în mod greşit numite teocraţie) au reprezentat întotdeauna un rău incontestabil. Chiar şi în societăţile în care există pluralism religios, de o astfel de ordine beneficiază o singură credinţă, iar celelalte vor fi tratate nedrept. Cu toate acestea, separarea între Stat şi religie nu ar trebui să împiedice cooperarea între acestea. O astfel de cooperare a fost practicată de generaţii într-un număr de ţări în beneficiul tuturor părţilor implicate.

Motivele sunt multiple. Întîi de toate, religia, aşa cum am arătat, reprezintă unul dintre semnele distinctive ale Omului. În al doilea rînd, nu există comandamente etice care să constrîngă cu adevărat o conştiinţă, în afara celor provenite din Revelație. Întreaga etică din lumea monoteistă este derivată din precepte religioase, iar recunoaşterea deplină a Legii Naturale este posibilă pentru mulți dintre noi doar în lumina religiei. Prin urmare, există o legătură reală şi de netăgăduit între puterea religiei şi moralitate şi aceasta în ciuda faptului că în cadrul Civilizației Occidentale necredincioşii (urmînd în subconștient comandamente etice stabilite de marile religii) au dovedit de multe ori în mod individual o mai mare loialitate față de etica noastră decît cei credincioşi. Totuşi, statistic, ştim că creşterea criminalităţii este de prea multe ori un rezultat al disipării credinţei religioase – cum se poate observa și în lumea occidentală de astăzi.

Cu toate acestea, religia (cu excepţia vreunei secte restrînse și tenace) nu poate supravieţui detaşată de lume şi de piaţă. Statul modern a invadat nu numai piaţa, ci și viaţa socială într-o asemenea măsură încît liniile de demarcaţie între Stat şi Biserică nu mai pot fi trasate cu claritate. Se pare că este necesar ca bisericile şi Statul să coopereze pe anumite domenii. Chiar şi în ţările care au legiferat separarea totală a religiei de Stat există preoţi militari şi de închisoare, precum şi recunoaşterea publică și respectarea sărbătorilor religioase sau a Sabatului ca zi de odihnă şi închinare întemeiată pe Scriptură. Diversele credinţe, de asemenea, ar trebui să fie încurajate să coopereze și între ele pentru a sublinia ceea ce le uneşte: o bază comună spirituală şi etică, care, la rîndul său, ar trebui să reprezinte o inspirație pentru Stat şi Societate.

Statul ar trebui să se asigure că religia este predată în şcoli – într-un fel sau altul. Acest lucru este în interesul Statului. Desigur, curriculele vor trebui să fie diferite în ţări diferite, dar ar fi o eroare să credem că varietatea de credințe religioase face în mod automat imposibilă o astfel de sarcină. Experienţa din multe ţări (unele cu, unele fără instituţii publice religioase) arată în mod clar că soluţiile sunt posibile cu o anumită cantitate de bunăvoinţă.

Au existat întotdeauna persoane care se găsesc, intelectual sau spiritual, în imposibilitatea de a accepta orice fel de principii şi valori religioase. Acestea ar trebui să fie tratate cu toleranţă şi compasiune şi, în acelaşi timp, încurajate să acumuleze cel puţin o înţelegere a valorilor „practice” reprezentate de religie.

  1. Etnia, rasa şi cetăţenia trebuie să fie respectate. Etnia, determinată în primul rînd, dar nu numai, prin limbă, are un caracter cultural. Limba, desigur, influențează modul nostru de a gîndi pentru că gîndurile circulă pe şine ordonate prin specificul idiomurilor. În consecință, etnia implică nu doar limba, ci și obiceiurile, felurile de a judeca, obișnuințele, bucătăria şi, uneori, chiar și religia. Cuprinde valori raționale, dar și spirituale. Este o parte integrantă a personalităţii unei fiinţe umane şi, în mod normal, poate fi alterată doar în primii ani de viață. „Deznaţionalizarea”artificială este, prin urmare, un lucru rău. Este, de asemenea, contrară principiului tradiţiei.

Etnia trebuie să fie distinsă de cetăţenie care este o chestiune de statut juridic, care poate fi schimbată în orice moment, dar care cere în schimb loialitate. (În majoritatea ţărilor noii cetăţeni trebuie să depună un jurămînt solemn de credinţă). Este, de asemenea, diferită și de rasă, care ține de domeniul biologic şi care nu poate fi schimbată pentru o persoană, deşi se poate metamorfoza în cursul generaţiilor.

Rasa nu este intrinsec legată de etnie sau cetăţenie, nici de religie sau de cultură. Ea are, însă, un efect asupra anumitor calităţi – este vorba în primul rînd, deşi nu numai, despre calități fizice. Este pînă la urmă evident empiric că rasele foarte înalte produc alergători mai buni decît cele foarte scunde şi că simțul muzical este mai bine dezvoltat printre rasele tropicale decît printre cele arctice. Totuşi, acestea şi orice alte calităţi prin care se deosebesc rasele (cum sînt și cele prin care bărbații se deosebesc de femei) au o natură pur statistică, nu au un caracter personal. Orice discriminare bazată pe etnie, rasă, sex sau religie în cadrul vieţii publice (care include educaţia) va fi, prin urmare, ilicită şi trebuie să fie exclusă. Persoanele trebuie să fie tratate în mod egal în scopul de a evalua corect performanţele şi contribuția lor (evident inegale) la Stat şi Societate. „Egalitatea” are, prin urmare, doar o valoare procedurală, nu intrinsecă.

  1. Toleranţa poate fi exercitată numai de către cei care au convingeri bine fundamentate (deşi nu va fi întotdeauna exercitată nici măcar de către aceștia). Pentru astfel de oameni toleranţa este un act de auto-dăruire; deşi sînt convinși că cei de altă părere greşesc, totuşi vor proteja dreptul acestora de a o face. Cei care nu au astfel de convingeri și adoptă îndoiala politicoasă, agnosticismul, scepticismul sau de-a dreptul nihilismul pot fi doar indiferenţi, nu toleranți. Cele două poziții nu sînt identice, iar istoria a demonstrat intoleranța celor care pretind că adevărul fie nu există, fie este inaccesibil. În numele îndoielii i-au persecutat și i-au reprimat pe cei care își apărau convingeri bine fundamentate.
  2. Tradițiile ar trebui să fie eliminate numai în cazul în care se constată că vin în conflict cu adevărul. Chiar şi tradiţiile „neutre”cultivă pacea, consensul şi, mai presus de toate, un sentiment de securitate interioară şi exterioară. Ele aduc ordine într-o societate. Modificările sînt uneori necesare şi tot aşa ocazional este nevoie de o revizuire a tradiţiilor. Dar schimbarea doar de dragul schimbării trebuie să fie respinsă deoarece creează insecuritate, iar sentimentul de securitate este important pentru Om. Schimbările rapide pot fi suportate în chestiuni superficiale, dar atunci cînd vine vorba de fundamente, tradiţia, care înseamnă permanenţă, este în mod special de preferat.
  3. Patriotismul, nu naţionalismul, reprezintă ataşamentul politic ideal. Patriotul este mîndru de şi mulțumit cu ţara sa şi cu varietatea de culturi, limbi, rase, instituţii, proprietăți şi clase, tradiţii şi opinii pe care aceasta le găzduiește. Naţionalistul este în pericol de a se considera (ca parte a unei unităţi colective) superior membrilor de alte naţionalităţi (grupuri etnice). El se află periculos de aproape de rasist. Loialitatea sa are un caracter mai degrabă orizontal, decît vertical.

Naţionalismul este o tendință „naturală”: naţiunea reprezintă grupul cultural în care cineva este născut (natus). Patriotul, în schimb, adoptă o poziție supranaturală, etică. El promite loialitate şi afecţiune față de ţara în care a fost născut, față de strămoşii săi sau față de patria sa de adopție. Într-adevăr, există ţări mari pe acest glob care au crescut mai mult în virtutea alegerii şi adopției din partea cetăţenilor lor, decît prin intemediul natalității.

Naţionalismul (şi rasismul) au produs în mod repetat dezacorduri, rebeliuni şi războaie. Războaiele moderne „populare”, de masă au rădăcini ideologice sau naţionaliste şi în unele cazuri chiar tonuri rasiste. În cadrul civilizaţiei occidentale, războaiele dinainte de 1789 au fost în mare parte conflicte între monarhi, purtate de voluntarii lor plătiți; războaiele popoarelor au apărut odată cu ideile colectiviste ale Revoluţiei Franceze  – care a introdus și serviciul militar obligatoriu – „Ai aceleaşi drepturi, prin urmare, ai aceleaşi obligaţii”.

  1. Relaţii diplomatice, economice, culturale şi de altă natură între ţări au existat dintotdeauna. Astăzi avem în plus o serie de instituţii internaţionale. Multe dintre acestea au caracter politic – unele sînt utile, altele sunt inutile, dacă nu de-a dreptul dăunătoare. Crucea Roşie şi Uniunea Poştală Mondială, deşi atît de diferite între ele, sînt exemple clare de organizaţii internaţionale practice. Există însă și instituţii cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite care încearcă instituirea a ceva care seamănă cu un guvern mondial.

Un guvern de acest tip ar putea apărea cîndva, dar în astfel de chestiuni kairos (un termen grecesc pentru „momentul potrivit”) este de o importanţă crucială şi tot aşa sînt și natura, structura şi puterea unei astfel de instituţii globale. (Întrebările potrivite pentru astfel de ocazii nu sînt mult diferite de cele adresate bărbaţilor şi femeilor înaintea unei căsătorii). Un astfel de organism august, nu mai este nevoie să insistăm, necesită existența unor idealuri comune, dar noi sîntem în multe privinţe mult mai departe de așa ceva decît oricînd înainte în istorie. Ideile oficiale şi idealurile care pun în mişcare, să spunem, URSS, Spania, Zambia, Noua Zeelandă, Iugoslavia, Arabia Saudită, Israel şi Italia sunt la lumi întregi distanță. Un guvern mondial astăzi ar fi similar cu o căsătorie între doi copii de clase, credințe, culori, niveluri de inteligenţă şi calităţi morale mult diferite, motivată doar de o simplă atracție sexuală precoce. De asemenea, noţiunea de subsidiaritate nu ar trebui să fie pierdută din vedere. Un guvern mondial centralizat (sau chiar nu atît de centralizat) ar putea avea ca efect distrugerea culturilor locale, a tradiţiilor și valorilor şi astfel ar putea produce o depersonalizare a naţiunilor mari şi mici la un loc, stabilind un nivel unic și mort de civilizaţie.

Actualei Organizaţii a Naţiunilor Unite nu numai că îi lipsește un numitor comun, dar este, de asemenea, supusă strict unor simple reguli aritmetice. „Popoarele iubitoare de pace” și cu puteri depline de vot constau în marea lor majoritate din ţări în care sînt dominante corupţia, analfabetismul, tirania sau un amestec din toate acestea. Organizaţia Naţiunilor Unite a acceptat guverne tiranice, sadice și în același timp a respins ţări care asigură domnia legii, ordinea şi justiţia. A refuzat în repetate rînduri să ia poziţie cu privire la aspecte morale decisive pentru motive pur politice. În etapa actuală un guvern mondial trebuie să fie în afara oricărei discuții.

  1. Pentru apărarea unei ţări – esenţială atît timp cît există state independente – o armată permanentă de voluntari este, teoretic, preferabilă unei armate de recruţi. A fi soldat este o vocaţie ca oricare alta. A forţa o persoană să urmeze o profesie pentru care nu are nici o chemare reprezintă o greşeală gravă. Dar, în cazul în care una dintre marile puteri adoptă un sistem de recrutare şi instruire militară generală, celelalte ţări ar putea fi obligate să-i urmeze exemplul. Dacă un astfel de caz de urgenţă există sau nu, aceasta depinde de circumstanțe. În acelaşi timp, nu există motive să fie condamnată o persoană care dorește să servească în armata unei alte ţări, așa cum nu poate fi condamnată dacă preferă o altă cetăţenie. La urma urmei, „soldat”înseamnă mercenar.
  2. În materie de justiţie, noţiunea pozitivismului juridic – adică, orice decretează un stat este drept din punct de vedere legal și moral – trebuie respinsă. Justiţia nu înseamnă egalitate, ci, conform cu formula lui Ulpian, suum cuique(„fiecăruia ceea ce i se cuvine„). În consecință, statul ar trebui să evite arbitrariul în elaborarea legilor. „Legile”(a decide ce este drept şi ce este greşit) trebuie să fie căutate şi „descoperite”. Există doar două surse legitime ale dreptului: Revelația şi (mult mai puţin clar definita) Legea Naturală. Recent am văzut parlamente decretînd că o persoană începe să reprezinte o fiinţă umană abia la 28 de săptămîni după concepţia sa, doar pentru ca ulterior să modifice acest termen la 24 de săptămîni. Acest gen de arbitrar în chestiuni fundamentale trebuie să fie evitat. Judecătorii şi curțile trebuie să fie absolut independente de presiuni guvernamentale sau populare.
  3. Drepturile și îndatoririle unui om sînt legate de interesul său propriu şi de Binele Comun, care înseamnă, succesiv, binele omenirii, binele ţării sale şi al oricăror alte grupuri de care aparține în mod conştient (provincie, oraş, sat, familie, profesie, asociaţie civică). O persoană are dreptul de a-și alege propria ocupaţie, propria religie, partenerul de viaţă, angajatorul sau angajaţii, reşedinţa proprie, medicii, profesorii, prietenii și asociații. El are îndatoriri faţă de comunitatea în care trăieşte – în primul rînd către Stat dar şi faţă de Societate. El trebuie să contribuie cu o sumă rezonabilă din averea sau din veniturile sale la bugetul Statului şi, dacă religia sau conştiinţa sa îl constrîng, către partea mai nevoiaşă a Societății (care, la rîndul său, îi datorează recunoştinţă pentru actul său de caritate). El trebuie să contribuie financiar pentru apărare şi ar putea fi chemat să-şi apere ţara sa și în mod fizic. Statului și legilor le datorează loialitate şi ascultare, cu excepţia cazurilor în care conștiința sa (în mod întemeiat) îi interzice să facă acest lucru. Există situaţii în care conştiinţa ne obligă să rezistăm în fața Statului prin mijloace legale sau chiar ilegale.
  4. Libertatea umană nu este un scop în sine și nu poate fi niciodată absolută. Libertatea este condiţia în care ar trebui să se desfășoare viața și acțiunea umană. Nici realizarea personală nu este o țintă legitimă pentru om. Oamenii trebuie să-și dedice eforturile obiectivului de a deveni o persoană transformată în ochii lui Dumnezeu. Nici căutarea fericirii pe acest pămînt nu poate să fie un obiectiv permanent al unei persoane credincioase. Cu toate acestea, se poate subscrie la formula: „Atît de multă libertate cît este posibil (fără a aduce prejudicii Binelui Comun) şi atît de multă reţinere cît este necesar (pentru a proteja Binele Comun)”. În acelaşi timp, trebuie înțeles că Binele Comun (care cuprinde întotdeauna și libertatea personală) nu poate fi în mod rigid conturat. Un consens deplin va fi întotdeauna rar şi un anumit grad de arbitrar va marca întotdeauna definirea sa.

Epilog

Care este alternativa la o ideologie, la un Weltanschauung, la o filozofie publică unificatoare pentru Lumea Liberă? Ce i-ar putea lua locul ca legătură unificatoare care să furnizeze entuziasm, încredere, o sarcină şi o viziune comune? Desigur, nici scepticismul rafinat și nici disponibilitatea deplină la compromis. Şi cu atît mai puțin un pragmatism de tip „învățare din erori”. Cimpanzeul, în încercarea sa de a ajunge la o banană folosind un număr de lăzi din lemn, va încerca pînă va reuşi. Cu toate acestea, presiunea timpului ne împiedică să aplicăm o astfel de metodă pentru noi. Și mai presus de toate, o astfel de abordare nu este prea umană.

Omul este chemat să fie prometeic în sensul etimologic al termenului. Prometeic înseamnă să gîndim mai întîi şi abia apoi să acţionăm, în conformitate cu planuri și idei argumentate. Prometeu, însă, avea un frate, Epimetheus, iubitul Pandorei, care știm că a acţionat rapid şi abia apoi a reflectat cu tristețe asupra acţiunii sale. Trebuie să ne reamintim că Lumea Liberă de astăzi, de-a lungul unei generaţii şi jumătate, nu a făcut altceva decît să pareze lovituri ale inamicului. Cînd reuşea contracararea cîte unui atac izbucneam în strigăte de triumf, dar trebuie să observăm că niciodată nu a preluat iniţiativa deoarece nu a avut o viziune, un scop, măcar teoretic, dacă nu și practic. Nihilismul care năpăstuiește Lumea (încă) Liberă trebuie să fie oprit dacă dorim să nu pierim. Iar supravieţuirea nu este o problemă pur militară. Să fim așadar în orice privinţă prometeici și nu epimetheeni. În cuvintele lui Goethe:

Iată că ziua încă nu a trecut,
Dar vremea lucrării noastre s-a scurtat.
Curînd noaptea cea întunecată va înclina balanța
Atunci orice străduință va fi în van.

 

Declaraţia de la Portland: un rezumat

În cetatea asediată a Lumii Libere a devenit imperios necesar să fie formulată o viziune bazată pe o concepție coerentă care poate fi împărtăşită de o majoritate dintre noi. Acestea sînt punctele principale ale unui astfel de crez, în versiunea scurtă:

  1. Universul nostru extrem de complex nu poate fi decît fie rezultatul unei simple întîmplări, fie al creației unei ființe conştiente. Noi credem că are un Iniţiator şi un Creator – Dumnezeu.
  2. Numai pentru om această lume poate avea semnificație din toate punctele de vedere: spiritual, moral, estetic și economic.
  3. Numai omul este o creatură transcendentă. El înțelege că dacă există un Dumnezeu personal, totul este posibil; dar dacă nu există Dumnezeu, totul este permis.
  4. Fiecare bărbat sau femeie este în mod real o persoană şi este unic. Nu există două persoane identice sau egale, cu atît mai puțin în ochii lui Dumnezeu.
  5. Cu animalele avem în comun atracția identitară, dar plăcerea în fața diversității creaţiei îl distinge pe om de animale la fel de mult ca și religia sau raţiunea.
  6. Uniformizarea şi, odată cu ea, respingerea alterităţii este semnul distinctiv al stîngismului: este un instinct rău și totalitar care a modelat revoluţiile franceză, rusă şi germană cu temnițele, ghilotinele, spînzurătorile, camerele de gazare şi gulagurile lor.
  7. În toate limbile, moarte sau moderne, „Stînga” are un sens negativ, iar „Dreapta” indică principii pozitive.
  8. Barbații și femeile sînt la fel de importanți, dar caracteristicile lor înnăscute favorizează (sau, uneori, se opun în mod raţional față de) anumite ocupaţii şi vocaţii.
  9. Familia este celula vie a oricărei societăţi. (Omul este creatura care îşi cunoaște bunicul). Se bazează pe sex, eros, prietenie, afecţiune şi caritate, prietenia fiind cel mai important factor dat fiind că loialitatea are legătură mai degrabă cu aceasta decît cu sexualitatea sau erotismul.
  10. O societate sănătoasă nu este un monolit, ci constă din diverse straturi și grupuri cu diferite calităţi şi funcţii. De aceea, nici societății și nici statului nu ar trebui să li se permită să devină absolute.
  11. Statul este rezultatul fragilității şi limitărilor omului. Legitimitatea sa se întemeiază nu numai pe autoritate, ci, dată fiind natura căzută a omului, și pe putere exterioară. Autoritatea derivă din iubire, respect sau dintr-o înțelegere raţională și este o forţă interioară.
  12. Statul are un caracter „anexaționist”, tinde spre centralizare şi spre dezvoltarea unui caracter de stat furnizor. Trebuie să susținem principiul subsidiarităţii. Decizia ar trebui să fie întotdeauna luată de către cea mai mică unitate posibilă, începînd cu persoana.
  13. Ceea ce avem în prezent este un guvern maximal cu un nivel minim de calitate. Avem nevoie de un guvern minimal și de cea mai bună calitate.
  14. Nu există scăpare din calea „tehnocraţiei”. Rațiunea, cunoaşterea şi experienţa trebuie să fie readmise în Guvern, în dauna popularității şi a pasiunilor. Parlamentele ar trebui să reflecte fidel opinia publică şi trebuie să aibă puteri pur legislative, nu trebuie să devină surse de politici. Guvernul ar trebui să fie întemeiat pe expertiză şi respect pentru libertatea personală.
  15. Libertatea este inseparabilă de proprietatea personală, socialismul produce doar egalitate în sărăcie.
  16. Familia poate delega sarcinile educative către alte organisme. Nimeni nu trebuie să fie impozitat pentru facilităti educaționale de care nu beneficiază. Cu toate acestea, este în interesul comunităţii ca talentul (şi diligenţa) reale să fie încurajate.
  17. Identificarea statului cu religia este de origine păgînă. Cu toate acestea, separarea lor nu ar trebui să excludă cooperarea deoarece au interese comune şi domenii de acţiune care se suprapun.
  18. Etnia, rasa şi cetăţenia sînt concepte distincte, prima fiind de natură culturală, a doua biologică, iar a treia juridică. Ele nu trebuie confundate. Discriminările legale sau preferinţele mecanice pe bază de etnie sau rasă în domeniul public sînt în mod clar imorale.
  19. Numai o persoană cu convingeri are posibilitatea reală de a fi tolerantă. Cel care nu acceptă existența unor valori absolute, ci se refugiază în îndoiala politicoasă nu poate fi tolerant, el este pur şi simplu indiferent. Acesta va fi din punct de vedere moral lipsit de apărare în faţa răului.
  20. Tradiţia – adică loialitatea faţă de convingeri și instituții moştenite și care include eliminarea celor caduce sau false – are o valoare pozitivă.
  21. Omul bun este un patriot şi nu un „naţionalist”; el îşi găseşte plăcerea în varietatea soiurilor de oameni din ţara sa.
  22. Relaţiile externe necesită o cantitate enormă de cunoştinţe şi de experienţă. Acestea sînt intrinsec legate de supravieţuirea noastră. Instituţiile internaţionale pot fi de o mare valoare, dar Naţiunile Unite în forma sa actuală şi în cadrul situației lumii contemporane, de multe ori a produs mai mult rău decît bine.
  23. Armatele profesioniste sînt, din diverse motive, preferabile celor bazate pe serviciul militar obligatoriu, dar dacă sistemul acesta este adoptat de către anumite puteri mondiale, ceilalți ar putea fi nevoiți să le urmeze exemplul – cel puţin temporar.
  24. Pozitivismul juridic nu are justificare morală. Justiţia nu este egalitate, ci se bazează pe principiul lui Ulpian „fiecăruia ceea ce i se cuvine”.
  25. Omul are drepturi și îndatoriri, dar acestea trebuie să fie distinse de actele de caritate care ar putea fi morale, însă nu pot reprezenta obligaţii legale.
  26. Libertatea nu este un scop în sine, ci o condiţie pentru viața și activitățile umane. „Atît de multă libertate cît este posibil, atît de multă constrîngere cît este necesar.” Binele comun marchează limitele libertății.

The Portland Declaration

The Principles of The Portland Declaration compiled by Erik von Kuehnelt-Leddihn

The Free World today is menaced not only by hostile armies, but by sets of ideas which either reduce man to a purely materialistic animal, or present a philosophy of doubt if not despair. The effect of these ideologies, if they are not opposed, must be to crush us, or at least to undermine our will to resist.

The Free World has to rise to this challenge and declare a firm, coherent, and consistent belief in its values, values well grounded and anchored in a great tradition, for which we ought to be ready to make sacrifices, to fight, even, if necessary, to die. Such a belief might be called a philosophy, a world view, or indeed an ideology; whatever we call it, we cannot hope to survive without it.

Webster’s Second International calls “ideology” (under 4b) a “systematic scheme of ideas about life.” Outstanding thinkers on both sides of the Atlantic have insisted that man, for better or worse, is an ideological creature distinguishing himself from the beasts by having, besides reason and religion, a coherent and logical view interpreting his personal and social existence.

Yet since, for many, this comprehensive view tends to be incoherent and indistinct, traditional thinkers in the Free World have a duty to give it a more precise profile, form, and color. Carefully, though: what can be said critically about utopias can also be stated about ideologies: as concrete visions set in the future, they can be thoroughly unrealistic, achievable only by unreasonable sacrifices out of all proportion to their value to mankind. Or they can be legitimate goals.

Finally, we must have before us a guiding vision of what our state and society could be like, to prevent us from becoming victims of false gods. The answer to false gods is not godlessness but the Living God. Hence our ideology must be based on the Living God, but it should appeal also to men of good will who, while not believers, derive their concepts of a well-ordered life, whether they realize it or not, ultimately from the same sources we do.

The 26 Points

  1. It is self-evident that this immensely complex universe cannot possibly be the result of billions of coincidences or chances — that it must have a creator-designer, a “Supreme Architect.” He Who is the eternally existing Master of this world has complete power over the universe, its laws, and its material existence. He is the Lord over life and death, the Father of Creation.
  2. Of all His creatures — so far as we can reasonably know –only Man has an understanding, an appreciation, an ability to evaluate everything he perceives — morally, aesthetically, materially. Man can put everything “to use,” since everything to him is meaningful in some way, even suffering.  A lion, to cite an instance, is to him aesthetically significant. Its fur is commercially exploitable. Tamed, it accepts the superiority of Man and can become his companion; as game it might bring excitement or fear. A rock, a painting, a toothache, a sunset, a piece of coal, a poisonous plant — nothing is devoid of meaning to Man, to whom perhaps not only the Earth, but also the universe has been given in stewardship — as a terrible responsibility. Therefore Man, a fallen, great but imperfect, creature, must also know his limits. The Tower of Babel should be our warning.
  3. For these reasons it is not surprising that Man, created originally in the Image of God, is even after the Fall a creature unlike the beasts — a transcendent creature called upon to rise above himself. Man is more than “just man.” His personal drama cannot
    be terminated by his physical death, and the pagan existentialist’s claim — that life on this globe is in itself “absurd” — is perfectly justified. He lives in a world which is God’s, Man s, and Satan’s, and where, within the limits of time and space, justice as well as personal fulfillment can, at best, be fragmentary. Man’s existence is basically tied to God, normally by the binding forces of a religion. He addresses himself to God most frequently by prayer; he finds himself bound by moral commands based on God’s word, made known to him by Revelation. Reason, intuition, and grace are the avenues to an invisible but traceable, almighty and omniscient, God, whose humble partners we are in the drama on Earth.
    And here let us keep in mind: If there is no personal God everything is permissible, and if God exists, everything is possible.
  4. The word person comes from the Etruscan phersi, which meant the mask worn by an actor and therefore the distinct role he had to play on the stage — signifying also our uniqueness and our untransferable destiny. Everybody is indispensable, everybody is irreplaceable, however insignificant he or she may be. This uniqueness implies inequality as well as diversity. Our Holy Scriptures nowhere speak about equality since we are different in every respect — physically, intellectually, morally, spiritually. We are unequal also in the eyes of God, Who values the saint more than the inveterate sinner, Abel more than Cain. Our talents differentiate us as much as our efforts, our sex as much as our age group, our wisdom as much as our experience. We all equally share qualities but not in an equal amount. Adverbial equality is not factual equality.
  5. We share with the beasts a craving for sameness and a gregariousness which makes us desire the company of people of our own age, sex, race, creed, political conviction, class and taste. But it is exclusively human to have a thirst for diversity, i.e., to be happy in the company of those who are different from us in every respect, as well as to travel, to enjoy other foods, hear other tunes, see other plants, beasts, and landscapes. The delight in the variations of creation distinguishes man from beast as much as religion or reason.
  6. It is the low drive for sameness and the hatred of otherness that characterizes all forms of leftism, which inevitably are totalitarian because, defying the divine diversity of the universe, these ideologies want to convert us by force to sameness — sameness being the brother of equality. The leftist vision enjoins uniformity: the nation with one leader, one party, one race, one language, one class, one type of school, one law, one custom, one level of income, and so forth. Since nature provides diversity, this deadening sameness can be achieved only by brute force, by leveling, enforced assimilation, exile, genocide. All forms of totalitarianism, all leftist ideologies, reaching their culmination in the French, Russian, and German Revolutions, have gone that way — with the aid of guillotine, gallows, gas chambers, and Gulag.
  7. “Right is right and Left is wrong.” On the Right are the person, freedom, spirituality, organically grown institutions. On the Left are the double-headed Leviathan of State and Society, conformity, uniformity, equality-in-slavery. In all languages — the Germanic, Romance, Slavic, and Altaic tongues; Sanskrit, Hebrew, and Japanese — right has a positive, left a profoundly negative implication. The Bible does not differ in this respect and transcends even anatomic facts; Ecclesiastes 10:2 says succinctly: “The heart of the wise man beats on his right side, the heart of the fool on his left.” Thus we have every right, in the light of language and tradition, to stick to our semantics.
  8. God has created Man as man and woman, and scientific research in the last thirty years has revealed more psychological and biological differences than had been assumed in earlier times. Men and women are equally important, they are spiritually equal, they have mental characteristics which are never exclusively male or female but they represent in the light of statistics, existentially different forms of mankind with different though sometimes overlapping tasks. The traditional role of women in our civilization is basically the result of experience and accumulated wisdom; its accent is on love, affection, life-giving, child-rearing, all immensely important, priceless, and irreplaceable activities. But the extraordinary careers and achievements of individual women — rulers, writers, artists, doctors, lawyers, business executives, civic organizers — indicate that, besides their nature-given roles, they should not be excluded from other careers, although certain activities are in contradiction to their nature and detrimental to their dignity –those of the coal miner, shock-trooper, or hangman, for instance.
  9. The family is the living cell of every society. It is based on affection, loyalty, and a specific type of friendship rather than on erotic infatuation or mere sexuality. It is ideally an association of two sexes and three generations: unity and variety are its keynotes. Sex, eros, procreation, education, character formation, and mutual aid are its basic tasks. It offers fulfillment to the patriarchal and matriarchal drives. State and Society must avoid all policies harmful to the family’s integrity and autonomy.
  10. Society has a composite character and must beware of two dangers: of becoming totally one with the State (as happened in the rather oppressive Greek polis); and of developing a conformist, herd spirit destroying originality, hampering the development of the person, and thus creating a totalitarianism of its own through horizontal rather than vertical pressures. A healthy society is not a monolith but a natural organism of many layers with different functions, all necessary and indispensable, needing, respecting, and also loving each other, each with its own pride, its own characteristics, its own functions. This, however, does not imply a closed, but an open society, without a caste system and with free movement from layer to layer. Talent, achievement, dedication, personal discipline, character must be honored. Envy, group arrogance, resentment, lack of charity, are cancers in the body of a society, but the formation of elites in a constant process of crystallization (and elimination) ought to be encouraged. There is no healthy society without leadership, without guiding lights. And if these are of a negative order, the whole society will decay and collapse. Neither caste societies nor “classless” societies have been productive for any length of time.

It should, however, be remarked that Society no more than the State should ever become an absolute. Socialism, which inevitably results in statism, tries to make society absolute also. Nor should Society (in the sense of “human environment”) be made into an alibi for moral faults. The fairy tale that man, by nature, is good and that only Society can make him wicked must be rejected. We are called upon to make our stand against all collectivist forces and powers, be they political, social, or economic.

  1. The State is partly the result of Man’s frailties and incompleteness. It cannot be dispensed with, but neither should it be deified and made an end in itself. Its job is to protect all persons against an overpowerful Society, against evil individuals or groups, and against the foreign enemy. It represents the bone structure of the nation; its legitimacy rests primarily on authority and, owing to the fallen nature of man, also on power. Within its domain there should be as much freedom as feasible, as much force as necessary.
    All free nations are by definition “authoritarian” in their political as well as in their social and even in their family life. We obey out of love, out of respect (for the greater knowledge and wisdom of those to whom we owe obedience), or because we realize that obedience is in the interest of the Common Good, which, needless to say, includes our own interest. These motivations are not mutually exclusive. For the ruler, or for our parents, we might have love and respect; so also for our teachers. The manager might be respected rather than loved. To obey the traffic policeman “makes sense.” There is only one alternative to authority (which is lodged in us and is therefore an interior power), and that is fear, which comes from the outside. We then conform merely because we fear brute force. Fear is the lifeblood of tyranny. A Society which lives by fear alone is an unnatural Society in an unnatural State. Yet, we must never forget that, owing to Man’s fallen nature, the State has the right, even in a free country, to use fear and punishment –not as daily fare, but as a medicine, as a necessary sanction.
  2. The State is always in danger of morbidly multiplying its cells, of assuming functions which properly belong to the person, the family, or to Society. (Society also can occasionally encroach on personal rights.) Whatever a person can do, he or she should do; the next step would be to turn to the family and then to the community. Only finally should the State be asked for aid — and the central power of the State asked only as the very last resort. This is called the “principle of subsidiarity.”

Therefore, it should also be understood that the ideal State is a federated State composed of political units with far-reaching autonomy (“states” in the American sense, Lander in German, regions or provinces in French). Regions, as well as persons, have a unique value; regions are often a more organic unit with a sharper profile than the Big State.

The gigantic, centralizing Provider State, wrongly called the Welfare State, takes over all functions of life with its inherent drive toward an increasing and swollen bureaucracy, and turns (in the words of Alexis de Tocqueville) “men into timid animals” bereft of all initiative, thus weakening the fiber of every nation to a deadly degree. A great catastrophe — history has them always in store for us — then leaves the people unable to rise again.

  1. Good government rests on a variety of premises. Needless to say, the formula of Campbell-Bannerman — “Self-government is better than good government” — is senseless. Is medical self-treatment better than the services of a good doctor? The formula “the first right of a nation is to be governed well” comes much nearer to the truth. What we need is minimal government of the highest quality instead of what we now have in the Western world, maximal government of the lowest order.

This, however, means that the administration must consist of people of the highest possible quality. Administrative careers must be open to everybody who, as in the ancient Mandarin system, passes an entrance examination giving evidence, primarily, of wide knowledge and culture. During a probationary period the new administrator must prove that his theoretical knowledge can also be used practically, and that in applying the laws he will not permit (as a petty person would) the letter of the law to kill the spirit. Only when he can show that he understands his task as a public servant, that he has the common good as much in mind as the needs and problems of individual persons, should he be incorporated permanently into the hierarchy of the administration. China flourished for thousands of years (Taiwan still does) under the socially non-discriminatory, non-hereditary, but truly elitist mandarinate. Prior to 1918 the European nations benefited from a similar system, which in many countries excluded public servants from all political activities (including voting). He who served the Common Good had no business to participate in party strife.

  1. There is no escape from “bureaucracy” or “technocracy.” In a scientific and technological age one cannot dispense with a skilled administration, which ought to have prestige and a level of remuneration minimizing the temptation of bribery. A body consisting of experts should have a positive share in the government. The precept of Plato still stands: Unless the kings are philosophers and the philosophers become kings, there is no hope for a well-governed nation.

A mixed government consisting of a “head,” a group of men of knowledge and experience, and the representatives of the people, is the standard, traditional political arrangement in the West. We would add a supreme court judging debatable issues not only from a purely constitutional point of view but also from a moral one.
The representatives of the people are not supposed to form a policy-making body. This is the task of the administrative government. Parliaments or legislatures should be merely legislative assemblies producing laws which, however, need a higher confirmation. The parliaments, moreover, ought not to be based on party lines (though factions will inevitably be formed), but should honestly strive to represent the country as a whole, not only by regions but also by layers, interest groups, occupations and professions, so that the government can know what the various segments of the population desire (or reject). Majorities and minorities can both be right or wrong. Parents would be stupid to lord it over their adolescent offspring and never listen to them; they would be equally stupid to defer to the wishes of three or four children because, in the family, they form a majority. A sound and frank dialogue between ruler and ruled is, similarly, of the utmost necessity.

Whether the head of state is identical with the head of the government, whether he is hereditary or selected, are matters of tradition and historical development. So are his (or her) prerogatives. He or she should, however, be properly trained and stand above all factions. The supreme court should be strictly nonpolitical and perhaps be elected by scholarly bodies (law schools, etc.).
The amateurism which has prevailed in the past can no longer be borne. We have to find new formulas combining first-rate expertise with personal freedom. There must be areas free from government intervention, personal “kingdoms” designed and protected for the development and fulfillment of the personality; the State must have boundaries which it will not be permitted to transgress.

  1. Freedom is intrinsically connected with private property, and whatever goods or means of production exist must belong either to private persons (individually or in groups), or to political bodies (municipalities, “states,” central governments). There is no third way. To own property is Man’s God-given right and Man’s only chance to be materially free and to defend himself. Man is, by nature, an acquisitive and saving animal. Acquisition is the main motivation for hard work. Therefore an economy based on private enterprise and personal initiative will produce infinitely more than an economy based on state capitalism, in which managers and workers are bureaucrats and civil servants. This is not a theory but a fact we know empirically. Socialism, which can be explained to anybody in ten minutes, is a “clear but false idea”; the free-enterprise system, resembling an ocean of personal ambitions, is of enormous complexity — but it does deliver the goods. State capitalism and socialism have a deadening effect on the individual character as well as on the strength of the family, because they provide a Leviathan-like substitute for all families. They produce not a pluralist society, but sameness and equality in poverty.., with a tiny, brutal power elite at the top. State capitalism is the result of a “constrictionist” outlook by power-hungry intellectuals, a system especially hostile to workers and farmers.
  2. The primary educator is the family, but it can delegate the education of children to private or public schools, established by the community or the State, which then act as educational brokers. It is obviously not the task of the school to take physical care of children merely because the parents are absent from their homes, nor should the school provide too much in the way of activities which are not essentially of an educational nature. It would be a grave error to let the school take the place of the home.

The elementary schools should impart a solid basic education, the secondary schools (in the United States, high school and college) a comprehensive range of knowledge and not just a few subjects assorted according to the whim of the pupil. Graduate schools should be of the highest quality, and ought also to foster research. Discipline, devotion, and diligence should be the characteristics of any school, and students who cannot or will not keep up should be removed. It makes no sense to drag bored, unwilling, lazy mobs through the schools at the expense of the public. The years of mandatory schooling should be shortened, and subsequent schooling assume an intellectually (but not socially) “elitist” character. Parents who do not make use of the public schools should not be taxed to pay for them.

  1. Nothing is more dangerous to freedom, as well as to religion and to the health of the State, than the identification of Church and State. The free Church in a free State is the ideal; caesaropapism or hierocracy (wrongly called theocracy) has always been an unmitigated evil. Even in societies where religious pluralism exists, such an order benefits one faith while treating others unjustly. However, the separation of State and religion should not preclude cooperation between them. Such cooperation has been practiced for generations in a number of countries to the benefit of all concerned.
    The reasons are manifold. First of all, religion, as we have pointed out, is one of the distinguishing marks of Man. Secondly, there are no ethics truly binding in conscience other than those emanating from Revelation. All our ethics in the monotheistic world are derived from religious precepts, and the full recognition of the Natural Law is possible to most of us only in the light of religion. Hence there is a real and undeniable connection between the strength of religion and morality, and this in spite of the fact that in our Western Civilization nonbelievers (subconsciously following ethical commands laid down by the great religions) have often individually shown greater adherence to our ethics than the faithful. Yet, statistically, we know that the increase in crime is only too often the result of the evaporation of religious faith — as is evidenced in the Western world today.

However, religion (except in the case of a small, tenacious sect) cannot survive detached from the world and the marketplace. The modern state has invaded not only the marketplace but also social life to such a degree that clear lines of demarcation between State and Church can no longer be drawn. It seems necessary for the churches and the State to cooperate in certain fields. Even in countries with total separation of religion and State there are army and prison chaplains, and respect for, and public acknowledgment of, religious feasts — as for the Sabbath, a day of rest and worship based on Scripture. The various faiths also should be encouraged to cooperate among themselves and to emphasize what unites them: a common spiritual and ethical foundation which also, in turn, should inspire State and Society.

Care should be taken by the State to see that religion is taught in the schools — in one way or another. This is in the interest of the State. Regulations of course have to be different in different countries, yet it would be a fallacy to believe that a variety of religious beliefs automatically renders such a task impossible. Experience in many countries (some with and some without a religious establishment) clearly shows that solutions are possible with a certain amount of good will.

There have always been persons who are intellectually or spiritually unable to accept any religious tenets and values. They should be treated with tolerance and compassion and, at the same time, encouraged to gain at least an understanding of the “practical” values represented by religion.

  1. Ethnicity, race, and citizenship must be respected. Ethnicity, primarily but not solely distinguished by language, has a cultural character. Language, of course, affects our way of thinking, because thought travels on the rails of specific idioms. However, ethnicity involves not only language, but also customs, ways of thought, habits, food, and sometimes religion as well. It harbors rational as well as spiritual values. It is an integral part of a human being’s personality and can, normally, only be changed in one’s earlier years. Artificial “denationalization” is therefore an evil. It is also contrary to the principle of tradition.

Ethnicity must be distinguished from citizenship, which is a matter of legal status, changeable at any moment, but demanding loyalty. (Therefore in most countries new citizens take a solemn oath of allegiance.) It is also distinct from race, which is biological and unchangeable for an individual, although it may change in the course of generations.

Race is not intrinsically connected with ethnicity or citizenship, nor with religion or culture. It has, however, an effect on certain qualities — primarily, though not only, physical qualities. It is empirically obvious, after all, that very tall races produce better runners than very short ones, and that a sense of music is better developed among tropical than among arctic races. Yet, these and any other qualities in which races differ (like those in which men differ from women) are of a purely statistical, not a personal nature. Any discrimination based on ethnicity, race, sex, or religion in public life (which includes education) would therefore be illicit and should be ruled out. Persons have to be treated equally in order to evaluate their performance and their (obviously unequal) contribution to State and Society. “Equality” thus has not an intrinsic, but merely a procedural, value.

  1. Tolerance can be exercised only by those who have well-grounded convictions (although it will not always be exercised even by them). For such people tolerance is an act of self-abnegation; although they are convinced that those who differ from them must be wrong, they nevertheless will protect their rights. Those who have no such convictions, but who espouse polite doubt, agnosticism, skepticism, or downright nihilism, can only be indifferent, not tolerant. The two are by no means the same, and history has demonstrated the intolerance of those who claim that truth either does not exist or is humanly unattainable. In the name of doubt they have persecuted or repressed those defending well-grounded convictions.
  2. Traditions should be discarded only if they are found to conflict with truth. Even “neutral” traditions foster peace, consensus, and, above all, a feeling of inner and outer security. They regulate society. Changes are sometimes necessary, and so is an occasional revision of traditions. But change purely for the sake of change is to be rejected because it creates insecurity, and a sense of security is important to Man. Rapid changes may be indulged in superficial matters, but when it comes to fundamentals, tradition, which means permanence, is highly desirable.
  3. Patriotism, not nationalism, is the ideal political attachment. The patriot is proud of and happy about his country and the variety of cultures, languages, races, institutions, estates and classes, traditions and opinions it harbors. The nationalist is in danger of considering himself (as part of a collective unit) superior to the members of other nationalities (ethnic groups). He comes dangerously close to the racist. His loyalties have taken on a horizontal rather than a vertical character.

Nationalism is a “natural” tendency: the nation is the cultural group one is born into (natus). The patriot, however, takes a supranatural, an ethical stand. He vows loyalty and affection to the country of his birth, of his forebears, or to an adopted fatherland. Indeed, there are great countries on this globe which have grown by virtue of choice and adoption on the part of their citizens rather than by birthrates.
Nationalism (and racism) have repeatedly created dissent, rebellion, and wars. The modern “popular” mass-war has ideological or nationalistic roots and sometimes even racist undertones. In Western civilization the wars before 1789 were largely conflicts between monarchs, fought by their paid volunteers; the peoples’ wars only came with the collectivist ideas of the French Revolution, which introduced conscription — “You all have the same rights, therefore you all have the same duties.”

  1. Diplomatic, economic, cultural, and other relations between countries have always existed. Today we have in addition a number of international institutions. Many of them are of a political character; some are useful, others are useless if not downright harmful. The Red Cross and the World Postal Union are early, though very dissimilar, examples of practical international organizations. There are also, however, institutions like the United Nations, striving to establish something like a world government.

A government of that kind might some day come into existence, but in such matters kairos (a Greek term for the “right time”) is of crucial importance, and so are the nature, the structure, and the power of such an overarching institution. (The questions one would have to ask here are not dissimilar to those asked of men and women before marriage.) Such an august body, needless to say, requires common ideals, yet we are in many respects further from such common ideals than ever before in history. The official ideas and ideals moving, let us say, the USSR, Spain, Zambia, New Zealand, Yugoslavia, Saudi Arabia, Israel, and Italy are worlds apart. A world government today would be analogous to a marriage between children of different classes, creeds, colors, levels of intelligence, and moral qualities, motivated only by a precocious sexual attraction. Also, the notion of subsidiarity must be taken into consideration. A centralized (or even not so centralized) world government could try to destroy local cultures, traditions, and values, thereby depersonalizing big and small nations alike and establishing a dead level of civilization.

The present United Nations not only lacks a common denominator; it is also subject to the rule of mere numbers. The “peace-loving nations” that have full voting powers in it consist in their vast majority of countries in which corruption, illiteracy, tyranny, or a blend of all these is dominant. The United Nations has accepted sadistic, tyrannical governments while rejecting countries enforcing law, order, and justice. It has repeatedly refused to take a stand on decisive moral issues for purely political reasons. At the present stage any world government is out of the question.

  1. For the defense of a country — essential as long as independent states exist — a standing army of volunteers is theoretically preferable to an army of conscripts. To be a soldier is a vocation like any other. To force a person to follow a profession for which he has no calling is a grave mistake. But if one major power adopts a system of conscription and general military training, other countries may be forced to follow suit. Whether such an emergency exists or not depends upon circumstances. Meanwhile, there is no reason to condemn a person for wanting to serve in another country’s army any more than for preferring another citizenship. “Soldier” after all means mercenary.
  2. In matters of justice the notion of legal positivism — i.e., that whatever a state decrees is legally and morally right — is to be rejected. Justice is not equality, but Ulpian’s Suum cuique (“To everybody his due”). Yet the State should not promulgate laws arbitrarily. “Laws” (deciding what is right and what is wrong) have to be searched for and thus “discovered.” There are only two basic sources of law: Revelation and the (far less distinct) Natural Law. Recently, we have seen parliaments decreeing that a person starts to be a human being 28 weeks after his conception, and then changing it to 24 weeks. Such arbitrariness in fundamental matters has to be avoided. Judges and courts must be absolutely independent of governmental or popular pressures.
  3. A man’s rights and duties are connected with his self-interest as well as with the Common Good, which is, successively, the good of mankind, of his own country, and of whatever groups he consciously belongs to (province, city, village, family, profession, civic association). A person has the right to choose his own occupation, his own religion, his own partner in life, his own employer or employees, his own residence, doctors, teachers, friends, and associates. He has duties toward the community he lives in — primarily toward the State, but also toward Society. He has to give a reasonable amount of his wealth or income to the State, and, if his conscience or his religion compels him, to the indigent part of society (which, for his act of charity, owes him gratitude). He has to contribute financially toward defense, and he might even be called upon to defend his country physically. To the State and its laws he owes loyalty and obedience, unless his (well-formed) conscience forbids him to do this. There are situations in which conscience prompts us to resist the State by legal or even illegal means.
  4. Human freedom is not an end in itself. It can never be absolute. It is a condition to live and to act in. Nor is self-realization a legitimate human goal. One must make efforts to become a transformed person in the eyes of God. Nor can the pursuit of happiness on this Earth be a permanent aim of a believing person. Still, one can subscribe to the formula: “As much liberty as possible (without hurting the Common Good) and as much restraint as necessary (to protect the Common Good).” At the same time one has to realize that the Common Good (which always encompasses personal freedom) cannot be rigidly outlined. A complete consent will always be rare and a certain arbitrariness will always mark its definition.

Epilogue

What is the alternative to an ideology, a Weltanschauung, a public philosophy uniting the Free World? What could take its place as a uniting bond giving us enthusiasm, confidence, a common task and vision? Certainly not a refined skepticism or a readiness to compromise. And least of all a trial-and-error pragmatism. The chimpanzee, attempting to reach the banana with the help of wooden boxes, tries until he succeeds. Yet the pressure of time prohibits such a procedure for us. Above all, this approach is not truly human.
Man is called to be Promethean in the etymological sense of the term. Promethean means to think first and then to act according to reasoned plans and ideas. Prometheus, however, had a brother, Epimetheus, Pandora’s lover, who acted swiftly and then reflected sadly on his action. We must remember that the Free World for a generation and a half has merely tried to parry the blows of the enemy. When it succeeded in thwarting an attack we shouted triumphantly, but it has never taken the initiative because it has never had a vision, a theoretical let alone a concrete aim. The nihilism which now plagues the still-Free World must come to an end if we are not to perish. The problem of survival is not a purely military one. Let us therefore in every respect be Promethean and not Epimethean. In Goethe’s words:

The day has not yet passed away,
But our time to act runs short.
Soon will the dark night have its sway
When ev’ry striving comes to naught.

The Portland Declaration: A Summary

In the Free World II a beleaguered fortress, it has become imperative to formulate a vision based on a coherent outlook which can be shared by most of us. These. then, are the main points of such a creed in a short version:
1. Our immensely complex universe can only be the result of either mere chance or a conscious design. We believe that it has an Originator as well as a Designer– God.
2. Only to man can this world be meaningful in every respect: spiritually, morally, aesthetically, economically.
3. Only man is a transcendent creature. He realizes that, if there is a personal God, everything is possible, if there is no God, everything is permissible.
4. Every man or woman is truly a person and unique. No two persons are identical or equal, least of all in the eyes of God.
5. With the beasts we share a craving for sameness, but the delight in the variations of creation distinguishes man from beast as much as religion and reason do.
6. Sameness and with it the dislike of otherness is the hallmark of leftism: it is an evil totalitarian instinct which fashioned the French, Russian and German revolutions with their gaols, guillotines, gallows, gas chambers and Gulags.
7. In all languages, whether dead or modern, “Left” stands for negative, “Right” for positive principles.
8. Men and women are equally important, but their innate characteristics favor (and sometimes rationally preclude) certain occupations and vocations.
9. The family is the living cell of every society. (Man is the creature who knows his grandfather.) It is based on sex, eros. friendship, affection and charity, friendship being the most important factor because loyalty pertains to it rather than to sexuality or Eros.
10. A healthy society is not a monolith, but consists of various well correlated lasers and groups with different qualities and functions. However, neither society nor state should be permitted to become absolutes.
11. The state is the result of man’s frailty and incompleteness, Its legitimacy rests not only on authority but, due to Man’s fallen nature, also on exterior power. Authority rests on love, or respect, or rational insight, it is an interior force.
12. The state has an “annexationist” character tending toward centralization and the development of a Provider State. We must uphold the principle of subsidiarity. Action should always be taken by the smallest possible unit. starting with the person.
13. What we now have is maximal government of the lowest quality; what we need is minimal government of the highest order.
14. There is no escape from “technocracy.” Reason, knowledge and experience must reenter government at the expense of popularity and passions. Parliaments should faithfully mirror public opinion and might have purely legislative powers, but they must not become policy-forming bodies. Government should rest on first-rate expertise and respect for personal freedom.
15. Freedom is inseparable from personal property, socialism produces only equality in poverty.
16. The family can delegate its educational tasks to other bodies. Nobody should be taxed for educational facilities not used by them. It is, however, in the interest of the community that real talent (and diligence) should be fostered.
17. The identification of state and religion is pagan. Their separation, however, should not preclude cooperation because they have common interests and overlapping fields of action.
18. Ethnicity, race and citizenship are separate concepts, the first being cultural, the second biological, the third legal. They should not be confused. Legal discriminations or automatic preferences on account of ethnicity or race in the public-sector are plainly immoral.
19. Only a person with convictions has a genuine possibility to be tolerant. He who accepts no absolute values but clings to polite doubt cannot be tolerant but merely indifferent. He is morally defenseless in the face of evil.
20. Tradition, i.e., loyalty toward inherited convictions and institutions, which includes discarding obsolete or false ones, has a positive value.
21. The good man is a patriot and not a “nationalist,” he delights in the human varieties within his country.
22. Foreign relations require an enormous amount of knowledge and experience. They are intrinsically connected with our survival. International institutions can be of great value, but the United Nations in their present form and in the present state of our globe has often produced more harm than good.
23. Professional armies are, for various reasons, preferable to armies based on conscription, but if the latter system is adopted by certain world powers, others might have to follow suit — at least temporarily.
24. Legal positivism has no moral moorings. Justice is not equality but is based on Ulpian’s “to everyone his due.”
25. Man has rights as well as duties and these must be distinguished from acts of charity which might become moral, but not legal obligations.
26. Freedom is not an end in itself but a condition to live and to act in. “As much freedom as possible, as much coercion as necessary.” The common good marks the limits of freedom.

© 2021 clubulconservatoriasi.ro - Toate drepturile rezervate