Press "Enter" to skip to content

Lascăr Catargiu (1823-1899)

Lascăr Catargiu s-a născut la Iași, în noiembrie 1823. Era urmașul unei familii boierești atestate încă de la începutul veacului al XVII-lea, care dăduse numeroși mari dregători în Moldova și Valahia și care număra mai multe înrudiri domnești. Spre deosebire de cei mai mulți reprezentanți de seamă ai generației pașoptiste, din care făcea parte, Catargiu nu a studiat în străinătate. El s-a format în Moldova, la Academia Mihăileană și în pensioane particulare, dobândind o educație socotită mai degrabă superficială de contemporanii săi, lacună pe care a compensat-o însă printr-o inteligență și putere de muncă ieșite din comun.

Catargiu a participat la mișcarea din 1848, după care a intrat în administrația publică a Moldovei, ocupând posturile de ispravnic (prefect) de Neamț (1850-1851/1852), pârcălab de Galați (1853-1854) și șef al poliției Iașilor (1854-1855). A fost unionist și, pentru scurtă vreme, candidat la domnia Moldovei. După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a primit, pentru scurtă vreme, postul de Ministru de Interne în guvernul de la Iași (aprilie-septembrie 1859). Relația sa cu domnul s-a răcit însă repede și, în 1866, Catargiu s-a numărat printre organizatorii loviturii de stat care a pus capăt domniei lui Cuza. El a făcut parte apoi, alături de Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie, din Locotenența care și-a asumat, provizoriu, conducerea țării până la instalarea pe tron a unui principe străin. După sosirea în țară a lui Carol I, Lascăr Catargiu a devenit primul său șef de guvern (mai-iulie 1866). În timpul guvernării sale a fost adoptată prima constituție a statului român (1 iulie 1866). Catargiu a devenit, de asemenea, în decembrie 1866, cel dintâi președinte al Camerei Deputaților aleasă conform prevederilor noii legi electorale.

După câțiva ani în care a jucat un rol politic mai discret, Catargiu a revenit în prim-plan în martie 1871. Pe fondul unei grave instabilități politice, care a fost pe punctul să provoace abdicarea principelui Carol I, Lascăr Catargiu a preluat, din nou, șefia cabinetului. A fost primul executiv stabil din istoria României. Dacă nici un guvern de după unire nu reușise să reziste nici măcar doi ani la putere, cabinetul lui Catargiu s-a menținut vreme de cinci ani (până în martie 1876). În acest timp, au fost puse bazele sistemului fiscal modern al statului român, a fost înființat Creditul Funciar Rural (o bancă pentru finanțarea marilor exploatări agricole), a fost promulgată prima lege sanitară din România și a fost semnată prima convenție comercială (cu Austro-Ungaria, în 1875).

La 3 februarie 1880, aproape patru ani după părăsirea puterii, a fost organizat Partidul Conservator. În luna decembrie a aceluiași an, în urma decesului primului lider al formațiunii (Manolache Costache Epureanu), Lascăr Catargiu a preluat, oficial, șefia sa. Neînțelegerile cu grupul junimist (reprezentat de Petre P. Carp sau Titu Maiorescu) au făcut însă ca noul partid să nu poată funcționa în mod coerent până în 1891. Acesta a fost și motivul pentru care revenirea la putere a lui Lascăr Catargiu (martie-noiembrie 1889) a fost scurtă și fără consecințe spectaculoase pe plan politic.

Împăcarea dintre „vechii” conservatori conduși de Catargiu și junimiști (decembrie 1891) a însemnat începutul unei noi guvernări conservatoare pline de rezultate practice (1891-1895). În aceată perioadă, au fost adoptate importante reforme administrative (înființarea jandarmeriei rurale), bisericești (legea clerului mirean și a seminariilor), ori privitoare la educație (legea organizării învățământului profesional). Cea mai importantă măsură introdusă în timpul guvernării conservatoare a fost legea minelor – prima reglementare detaliată a exploatărilor miniere românești, rămasă în vigoare până în 1924.

Lascăr Catargiu a murit la 30 martie 1899, chiar în momentul în care regele Carol I se pregătea că îl invite, pentru a cincea oară, să preia conducerea guvernului. Catargiu rămâne unul dintre cei mai longevivi prim-miniștri din istoria României, cu un total de aproape 10 ani de guvernare, nedepășit, până la Primul Război Mondial, decât de I. C. Brătianu. El a fost, de asemenea, singurul lider care a reușit să dea, pe termen lung, o coerență reală de acțiune politică conservatorismului românesc, potolind, nu fără dificultăți, neîncetatele ambiții și rivalități politice din cadrul partidului. Nici unul dintre succesorii săi, unii dintre ei înzestrați, de altfel, cu mari abilități legislative, electorale sau diplomatice (Petre P. Carp, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman), nu a mai reușit să refacă fuziunea conservatoare.

© 2021 clubulconservatoriasi.ro - Toate drepturile rezervate