Winston Churchill s-a născut la 30 noiembrie 1874, în Blenheim Palace, Oxfordshire, numele său complet fiind Sir Leonard Winston Spencer Churchill. Provenea dintr-o veche familie aristocratică, iar tatăl său, Lord Randolph Churchill, fusese descendent al primului Duce de Marlborough, John Curchill și o figură foarte cunoscută a politicii Tory din anii 1870 și 1880. Pe linie maternă, era nepotul unui american, acționar al pestitigiosului ziar de peste ocean, „New York Times”.
În 1893, tânărul Winston va alege să urmeze cursurile Academiei Militare Regale Sandhurst, pe care o va absolvi în 1896. În perioada ulterioară, el va călători în întreg Imperiul Britanic, atât în calitatea de soldat cât și în cea de jurnalist, iar în anul 1898 i se va publica și prima carte, un jurnal ce rezuma experiențele avute la frontiera de nord-est a Indiei.
La întoarcerea în Anglia, în 1900, viitorul prim ministru al Regatului Unit candida din partea Partidului Conservator în orașul Oldham și a fost ales membru al Camerei Comunelor. După doar 4 ani, acesta va schimba tabăra, devenind membru al Partidului Liberal și propunând o serie de reforme sociale, care au și fost adopdate. Printre acestea se numărau proiecte de lege ce includea ca ziua de muncă să fie de 8 ore, stabilirea unui salariu minim pe economie, ajutor social pentru muncitorii ce nu aveau un loc de muncă și înființarea unui sistem public de asigurări de sănătate. Toate aceste măsuri, luate și la inițiativa lui, i-au adus o serie de critici severe din partea vechilor colegi conservatori ce l-au acuzat că își trădează rădăcinile aristocratice.
După un deceniu în care Winston Churchill a urcat în ierarhia Partidului Liberal, în timpul Primului Război Mondial ajungea în funcția de șef politic al Marinei Regale. A propus organizarea campaniei militare din Gallipoli, din 1915, cu rezultat dezastruos, din păcate. Eșecul din Turcia îl va forța să demisioneze din funcția deținută și Churchill va petrece următorii 10 ani într-un relativ anonimat.
Deși va reintra în rândurile Partidului Conservator în 1924, el va reveni cu adevărat în atenția publicului abia în 1933, atunci când Adolf Hitler prelua puterea în Germania. Politicianul englez va petrece mult timp încercând să își convingă conaționalii despre pericolele reprezentate de naționalismul german, însă fără prea mult succes. Poporul britanic se temea de ideea unui nou conflict militar global și era extrem de reticent la ideea implicării prea active în afacerile internaționale.
Mai mult decât atât, chiar și guvernul englez de la acea vreme îi va ignora avertismentele, făcând orice compromis pentru a evita implicarea Angliei într-un nou război. În 1938, când prim ministrul Neville Chamberlain semna celebrul acord prin care Germania nazistă deposeda Cehoslovacia de o parte din teritoriu, Churchill va exclama public că „s-a aruncat un mic stat lupilor” în schimbul unei promisiuni de pace din partea lui Hitler.
Doar un an mai târziu, naziștii își vor încălca promisiunea făcută britanicilor, invadând Polonia. Ca urmare, în 1940 pacifistul Chamberlain își va prezenta demisia, iar Churchill va fi ales să conducă un guvern de uniune națională.
În primul discurs ținut în Camera Comunelor, acesta va afirma că nu are de oferit poporului decât „sânge, trudă, lacrimi și sudoare”. Putem observa astfel cum întreaga lui carieră fusese o etapă pregătitoare pentru conducerea Angliei pe timp de război. Era un patriot cu trăiri intense, un credincios romantic în măreția Angliei și în rolul ei în Europa, un admirator al imperiului britanic. Un devotat al acțiunii, care a excelat în gestionarea crizelor, istoric și veteran de război, un om de stat care a fost stăpân pe arta politicii, în ciuda sau din cauza exilului său politic îndelungat.
Așa cum Winston Churchill a prezis, drumul spre victorie în cel Al Doilea Război Mondial a fost lung și dificil. Deși viitorul a părut sumbru la un moment dat, premierul britanic a făcut tot ce a putut pentru a menține ridicat moralul poporului, ținând discursuri mobilizatoare în Parlament și pe posturile de radio. Tot el a fost cel care a reușit să îl convingă pe președintele american Franklin D. Roosevelt să acorde provizii de război Aliaților (muniție, tunuri, tancuri și avioane), chiar înainte ca Statele Unite ale Americii să intre în război.
Cu toate că prim ministrul a fost unul dintre arhitecții victoriei aliate, acesta, împreună cu Partidul Conservator, au pierdut alegerile la doar 2 luni după capitularea Germaniei, din cauza faptului că populația Angliei era obosită și epuizată în urma războiului. Șocul respingerii de către națiune a căzut putrernic asupra lui. Deși a acceptat rolul de lider al opoziției parlamentare, el nu s-a simțit niciodată confortabil în acea postură. Problemele economice și sociale care dominau politica internă nu se mai aflau în centrul intereselor sale. Cu viziunea sa imperială, nu a putut aproba politica laburistă de acordare a independenței Indiei și Birmaniei.
În anii ce au urmat, Winston Churchill a insistat în a avertiza despre noul pericol ce plana asupra democrației mondiale: expansiunea sovietică. Într-un discurs ținut la Fulton (Missouri) în 1946, acesta a declarat că o „Cortină de Fier”, antidemocratică și „o provocare în creștere, un pericol la adresa civilizației creștine” coborau peste întreaga Europă.
În 1951, la vârsta de 77 de ani a devenit prim ministru pentru a doua oară și a petrecut cea mai mare parte a acelui mandat lucrând (fără succes) pentru a construi o destindere durabilă între Estul comunist și Occident.
Un bărbat cu o constituție de fier, un orator de mare putere, un soldat curajos și distins, Winston Churchill a fost o personalitate de o versatilitate rară. A reușit să unească într-un întreg armonios convingerile sale liberale cu privire la reformele sociale, devotamentul său profund conservator față de moștenirea istorică a națiunii, rezistența sa de neclintit la orice formă de tiranie și capacitatea de a privi dincolo de Marea Britanie, către o mare comunitate atlantică și o unitate supremă a Europei.