Apasă „Enter” pentru a sări la conținut

Pledoarie pentru tradiție (Andi Mihalache)

În ceea ce privește tradiția, arborăm două atitudini contradictorii. Prima: antecedentele ne angoasează astăzi; nu ne dau nici un strop de confort; orice s-ar fi întâmplat altuia, mă paște musai și pe mine: „omul recent are alergie la gândul că ceva îl poate preceda”[1]; parcă nimic din ceea ce a fost cândva nu mai e bun augur acum. A doua: ne bazăm încă pe nevoia oricărui om de a se identifica cu ceva; în consecință, sunt realmente «eu» dacă mă deslușesc, îndeosebi, prin raportare la antecedentele părinților sau precedentele semenilor mei, la zestrea de experiențe comune pe care o dețin alături de ai mei; chiar dacă experiențele altora nu ne pansează iluziile și ne strepezesc presimțirile.

Cu o abordare nuanțată, Bogdan Ghiu se exprimă cumva în acord cu scepticismul ( nu și nihilismul) zilelor noastre. În fond, ne invită la o anumită prudență, provenită din reînțelegerea unor noțiuni prea uzate în verbiajul de specialitate: „Tradiției noastre îi lipsește, sigur, prezentul ca să devină cu adevărat tradiție. Acum, când am nevoie de ea, simt cum mă lasă. Doar dacă proiectezi pe termen lung, dacă există proiecte care sunt lăsate moștenire și sunt moștenite apare tradiție. Tradiția nu se reconstruiește retroactiv, căutând-o cu lumânarea de la căpătâiul mortului, ci se construiește, se propune, se azvârle în viitor, se impune: povară. Tradiția ține de viitor, nu de trecut. Așa se înnebunește!” [2]. Tradiția nu este o persistență seacă, ci o perpetuare potențatoare. Ea transcende și pune în dialog generații la rând, în ciuda faptului că evanescența este un dat fundamental al ființei umane. A ne accepta finitudinea nu înseamnă să ne jelim efemeritatea. Dimpotrivă, ne vom împlini devenirea numai dând greutate interacțiunilor cu semenii, prelungindu-ne viața în amintirile lor. Adică văzând finitudinea ca un dar existențial și nu ca o carență.

De aceea, după Martin Heidegger, a păstra e o formă de a adeveri continuarea unei evoluții; și de a fi, tocmai prin propria-ți finitudine, „în întreg” și unic în cadrul acestuia: „Finitudinea nu este doar o proprietate care ne revine, ci este modul nostru fundamental de a fi. Dacă vrem să devenim ceea ce suntem, nu ne putem dezice de această finitudine și nu ne putem iluziona în privința ei, ci trebuie să o ocrotim. Această păstrare-adeverire [Bewahren] este cel mai intim proces al faptului nostru de a fi finiți, adică de a deveni finiți [Verendlichung]. […] Individualizarea nu înseamnă aici că omul se agață de eul său fragil și mărunt, care se aruncă asupra unui lucru sau altuia pe care le consideră a fi lumea. Individualizarea avută aici în vedere este mai curând însingurarea prin care fiecare om ajunge, mai întâi, în preajma a ceea ce este esențial tuturor lucrurilor, în preajma lumii. Ce e această însingurare în care fiecare om este ca și când ar fi unic?” [3]. Heidegger a prevăzut și o anumită îndepărtare de tradiție, oricare ar fi ea, interpretând-o însă ca re-însușire, într-un nou context, care-i schimbă finalitățile: „Iar dacă noi ne propunem să ne eliberăm într-o anumită perspectivă de această tradiție, asta nu înseamnă că o respingem sau că o lăsăm într-o anumită măsură în urma noastră, căci orice eliberare de ceva nu este o eliberare veritabilă decât atunci când își apropriază și se înstăpânește asupra celui lucru de care se eliberează. Eliberarea de tradiție este o apropriere mereu reînnoită a forțelor sale din nou recunoscute (s.a.)” [4]. Tradiția nu e aprioric reticentă față de nou: e doar o formă de circumspecție față de antece­dentele unei noutăți [5]. Tradiția nu-i o rețetă. E o metodă de fluidizare a unor sensuri altminteri divergente.

Bunăoară, avem deprinderea de a repera în Vechiul Testament aspecte care „anunță” faptele din Noul Testament. Contrar prejudecăților, tradiția nu are în centru vechiul, ci noul: căruia îi găsește, într-un trecut la alegere, dintre multe altele, niște precedente capabile să-l acomodeze cu stările de lucruri în curs; acelea în stare să-și încetinească tinderea spre, ca să prindă, în fluxul lor, o oarecare întoarcere către. De obicei, nu spunem despre cineva că are trecut, ci îl admirăm pentru că are experiență. Trecutul și experiența pot fi sinonime dacă cele ce-au fost pot fi puse în analogie/filiație cu cele ce sunt. Tradiția se pretează mai puțin la mutație, arătând o anume deschidere față de evoluție: atunci când aceasta din urmă nu este o invenție, ”noul” decurgând dintr-o derivare a ”vechiului”, nu din contestarea acestuia. Într-un interviu acordat la 23 aprilie 1954 – e mult de atunci – Philippe Ariès recunoștea: „istoria atentă la toate formele experienței trăite tinde către o concepție tradiționalistă. […] Istoria este, pentru mine, sentimentul unei tradiții vii. […] Această istorie ne permite să conștientizăm ceea ce, odinioară, fusese trăit în mod spontan și, la urma urmei, în mod inconștient. A avea sentimentul istoriei înseamnă a simți și a înțelege că prezentul nu poate fi despărțit nici de viitor, firește, nici de trecut” [6]. A transmite o experiență de la o generație la alta presupune o multiplă metamorfoză. Bătrânii traversează o stare de fapt și, ulterior, o conștientizează verbalizând-o. Astfel își transferă trăirile ( născute din acea experiență) către tineri care, la rându-le, o receptează în acord cu propriile lor reprezentări/ antecedente în acel domeniu. Prin urmare, dau experienței seniorilor o alură actualizată, care se integrează fără vreo stridență în biografiile lor juvenile.

În fine, poate că principala definiție a tradiției rezultă din ceea ce nu este tradiția. Și aici, Norbert Hintersteiner pune accentele așa cum trebuie, semnalând unele diferențe dintre tradiție și tradiționalism: „În timp ce tradiția desemnează o transmitere a ceva de la o generație la alta (sau ceea ce este transmis), tradiționalismul trimite la o relație anume cu ceea ce este transmis. Spre deosebire de tradiție, tradiționalismul reprezintă o ideologie. Tradiția este acceptată fără o reflecție preliminară, pe când tradiționalismul presupune o raportare deliberată, conștientă. […] Caracteristic pentru tradiționalism este o apropiere neproblematică față de tradiție, aceasta din urmă, însă, permite numeroase interpretări și divergențe, fapt ce implică existența unor abordări diferite. Printre însușirile de bază ale tradiției se numără: generalitatea, universalitatea, aplicabilitatea sa în toate domeniile, caracterul articulat, facultativ, recomandabil, distanța față de origine. La polul opus se află caracteristicile tradiționalismului: specificitatea, circumspecția, precizia în privința reglementărilor, fermitatea, exactitatea, rigiditatea, inflexibilitatea, consecvența, caracterul compact, stabilitatea structurală, caracterul imperativ, constrângător […] De asemenea, semnificația socială a tradiției trebuie evaluată diferit față de cea a tradiționalismului. […] Rolul jucat de tradiție în viața socială diferă simțitor față de cel jucat de tradiționalism. Tradiției, care obține pe lângă o funcție restrictivă și una constructivă, creativă, îi revine un important rol în schimbările survenite în istorie. Tradiționalismul în schimb, a cărui esență este constituită în exclusivitate în jurul aspectului restrictiv, se opune transformărilor sociale și culturale” [7]. Dacă tradi­ționalismul subîntinde o anume anchiloză, tradiția este, dacă vrem, o soluție de a ieși din această situație. Căci tradiția este un depozit de versiuni despre trecut: unele prea frecventate, altele deloc; de aceea, când le descoperim pe acelea uitate, senzația că am înnoi ceva este, întrucâtva, firească. Ne-am apropia astfel de o elementară pe care Hintersteiner ne-o propune: ele vede în tradiție „un produs al istoriei, având caracter procesual și continuu” [8]. Și nu o definește astfel din întâmplare, Hintersteiner considerând că scrie despre „renunțarea la o înțelegere pronunțat statică a tradiției, despre accentuarea potențialului inovativ cu care este înzestrată tradiția” [9]. Tradiția e o perpetuare adaptabilă unor împrejurări, fără ca evocarea să falsifice primordialitatea valorilor actualizate. În schimb, tradiționalismul face din prezervare un scop în sine: consideră că orice „aducere la zi” denaturează un model de conduită pur, situat ab origine, la niște începuturi de nimeni localizate. (Andi Mihalache)

–

[1] Horia-Roman Patapievici, Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?», București, Editura Humanitas, 2001, p. 325-326.

[2] Bogdan Ghiu, Opera poetică, Pitești, Editura Paralela 45, 2017, p. 285.

[3] Martin Heidegger, Conceptele fundamentale ale metafizicii: lume-finitudine-singurătate, traducere de Paul Gabriel Sandu, București, Editura Humanitas, 2019, p. 35.

[4] Ibidem, p. 460.

[5] „Probabil că cea mai importantă caracteristică a unei tradiții vii constă în faptul că ceea ce este transmis nu își păstrează de fiecare dată caracterul sau semnificația sa originară, ci se transformă și se modifică în timpul acestei transpuneri. […] În calitatea sa de trecut perceput (perceived past), tradiția este totdeauna obiect al interpretării. Tradiția este, așadar, intim legată de interpretare. […] Tradiția poate fi înțeleasă ca interpretare numai atunci când cei ce aderă la ea formează o comunitate, și nu doar un grup nedefinit de indivizi. Aderența la o tradiție va fi determinată de ceea ce numim sensus communis. Orice teorie a tradiției trebuie să țină cont de prezența unui astfel de sensus communis, înțeles ca o rețea coerentă de credințe fundamentale împărtășite […]”. Vezi Norbert Hintersteiner, Către o depășire a tradițiilor. Contribuții anglo-americane la o hermeneutică interculturală a tradiției, traducere de George Bratușca, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 87-88.

[6] Philippe Ariès, Timpul istoriei, traducere de Răzvan Junescu, București, Editura Meridiane, 1997, 280-281.

[7] Norbert Hintersteiner, Către o depășire a tradițiilor. Contribuții anglo-americane la o hermeneutică interculturală a tradiției, traducere de George Bratușca, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p.59-60.

[8] Ibidem, p. 52.

[9] Ibidem, p. 53.