După un interludiu de peste șapte decenii, cu excepțiile intermitente din SUA și Marea Britanie, de mai muți ani încoace a ajuns din nou să se vorbească despre conservatorism ca opțiune politică pentru viitor. Dacă în sfera anglo-saxonă s-a discutat mereu la nivelul cercurilor intelectuale și al asociațiilor private legate mai mult sau mai puțin direct de grupări sau chiar partide politice, în Europa continentală discuțiile despre această preocupare au fost marginale, pentru o nișă extrem de subțire. În România aproape că nici nu au existat, cu excepția inițiativelor unor intelectuali precum Adrian-Paul Iliescu, Alexandru Duțu, Laurențiu Vlad și Ioan Stanomir sau a unor dosare culturale precum cele ale defunctei reviste „Idei în dialog” sau cele ale revistei ieșene „Polis”. Ar mai fi de menționat lucrarea istoricului Ion Bulei, volumul coordonat de cercetătorul Liviu Brătescu și, în ultimii ani, ieșirea discretă dar consistentă a lui Simion-Alexandru Gavriș, cu un excelent volum publicat în 2025 (recenzia volumului aici). Virgil Nemoianu a scris tematic, însă activitatea sa a fost mai mult cunoscută cititorilor din SUA decât celor din România. Nu în ultimul rând, ar mai fi linia coerentă a lui Sever Voinescu, cu articolele sporadice din „Dilema (Veche)”, și încă o seamă de scriitori, profesori și intelectuali care au analizat pertinent multe teme subsumate conservatorismului.
Probabil că nici nu ar fi putut fi altfel, după Primul Război Mondial și, ulterior, după moartea lui Alexandru Marghiloman, conservatorii ca grup politic și ca legatari ai memoriei conservatoare au dispărut. Cumva li s-au pus în cârcă multe din tarele trecutului încă recent pe atunci, mai ales pentru „vina” de a se fi opus împroprietării țăranilor prin exproprierea proprietarilor de pământ și, de asemenea, pentru împotrivirea față de lărgirea votului. Pentru că au supraviețuit și au știut să ia caimacul, liberalii au rămas singurii depozitari ai memoriei edificării României, cu toate că și conservatorii au fost copărtași.
Comuniștii au pus capac și i-au declarat pe conservatorii istorici dușmani ai țărănimii și ai proletariatului pentru opoziția lor antebelică față de cele două chestiuni menționate, forțând ideologic rescrierea trecutului și punându-le patalamaua de moșieri anti-democrați.
În anii ’90 liberalii au reluat tradiția lor partinică, însă pentru conservatori nu a avut cine să o facă, partidul așa-zis „conservator” al lui Voiculescu fiind doar o încercare de atragere a capitalului de imagine și a respectabilității politice. Apoi un hiatus până spre final de 2020, când cei care îndrăzneau să-și spună „conservatori” erau câțiva intelectuali îndărătnici, dintre care, dacă nu cel mai promițător, cu siguranță cel mai umblat, viciind iremediabil până și asocierea usturoiului cu conservatorismul. Așadar, ajungem la annus horribilis 2020 când, dintr-o dată, un partid iscat de aiurea, nu doar că începea să se autodefinească și „conservator”, dar intra în Parlament, unde încă se află pe cai mari.
Descoperind resurse financiare nebănuite pentru a-și promova imaginea, AUR și toți cei care ulterior se vor rupe bântuind zona „suveranistă”, zicându-și și „conservatori”, au luat pe nepregătite o societate românească puțin și superficial alfabetizată în materie de idei și doctrine politice. Orice abjecție deversată de „suveraniști”, cu cât mai demagogică, cu atât a prins mai mult, astfel că astăzi, pulsul așa-zis „conservator” este dat de „suveraniști”. Pe de o parte rostogolind prin imitație idei preluate din țări cu tradiție conservatoare verificată precum SUA, pe de o altă parte mascându-și și vânzându-și propriile fobii drept „conservatorism”, prea mulți au ajuns să creadă că despre aceasta ar fi vorba în conservatorism: alarmism etno-religios, anti-ueuropenism, anti-nordatlantism, anti-pluralism cu torțe și furci; o aplecare spre lăuntru ca în vremurile ceaușiste de tristă amintire. Discursul „suveranist” voit confundat cu cel conservator reflectă practica comunistă a demonizării străinilor și a ruperii legăturilor cu străinătatea care nu rezonează cu aceleași umbre ideologice, peste care este presărată nostalgie, naționalizare și nerecunoașterea propriei neputințe ca societate și ca stat.
Departe de a submina raționalul prin ridicol, așa cum o fac mulți șefi ai tribului „suveranist”, conservatorismul este despre moderație și reforme, dialog și bune vecinătăți, limite și echilibru. În trecut, Clubul Conservator Iași a scris despre falsul conservatorism al valului „suveranist”, ocazie cu care vă invităm să răsfoiți materialele de pe platforma online a Clubului, permițându-ne să sugerăm câteva în continuare. (Remus Tanasă)
Interviu cu Sever Voinescu. „Conservatorismul, o pedagogie a fericirii”
Interviu cu Ioan Stanomir despre conservatorism, democrație și totalitarism