De când unele excese ale stângii au schimbat o parte din peisajul politic și cultural al Europei (e adevărat, mai ales în Europa de Vest), la noi a apărut o pătură subțire de intelectuali care se pregătește să abandoneze ideea propriei apartenențe la Vest și să construiască o utopie. Pasămite, marile valori ale vechii Europe vor supraviețui, mâine, doar în Europa de Est. Continuitatea strălucitoarei civilizații de ieri s-ar putea face doar prin mințile și inimile celor care trăiesc, vorba unui lider de război din secolul XX, dincolo de Stettin (la Baltica) și Trieste (la Adriatica), într-un teritoriu ce conține vechile capitale Varșovia, Budapesta, Praga, București, Belgrad și Sofia.
Iluzia descoperirii unei noi Europe, „autentice”, chiar la granița cu colosul iliberal din Est, se apropie periculos de mult de teoriile rusești care au drept puncte forte cam aceleași linii de gândire: iresponsabilitatea intelectualilor și a noii clase politice europene, slăbirea duhului național, abandonarea statelor către roiuri de prădători capitaliști, decăderea drastică a moravurilor, necesitatea unor regimuri de mână forte etc.
E greu de realizat măsurători perfecte atunci când instrumentul utilizat este invariabil subiectiv. Percepția unora că Vestul a devenit periculos pentru români se ciocnește de percepția altora…care văd marele Est, în aceeași continuitate agresivă de secole, ca fiind principala provocare pentru Europa Central – Răsăriteană. Dacă privim cu atenție, nu știu dacă vedem mai puțină mândrie și responsabilitate națională la austrieci, norvegieni, olandezi etc. Iar armatele de gay, care amenință Europa de Est cu o invazie iminentă, s-ar putea să fie doar mituri hetero. În schimb, bombele care cad peste blocurile civililor, viețile distruse și familiile sfărmate… sunt cât se poate de reale. La fel și propaganda perfidă, care răsucește mințile naivilor. Aflați în căutarea societății ideale și a democrației perfecte, mulți români au ajuns să se indigneze de micile imperfecțiuni ale Vestului. Care există, e adevărat, dar care, oare, cât de mari sunt?
În toată această frământare de tip clasic – „noi versus ei” – o mică elită, care se consideră patriotică, și care poate chiar are frământări reale pentru viitorul națiunii, vine să ne propună soluția separării. Chiar dacă o separare simbolică, deocamdată. Europa nu ar mai fi stânga plus dreapta, nu mai e pietism… dar și detașare religioasă, nu mai e acel mix fericit de valori care a condus la marile realizări de până acum. Europa musai trebuie să fie național forte, altfel pare lipsită de orice viitor.
Se pare…ar fi la modă, ca și reacție imediată, că Vestul trebuie culpabilizat în bloc, ba chiar trebuie ținută o distanță igienică față de un loc aproape sortit pieirii. De acolo, în anii următori, nu ar putea veni decât nenumărate pericole și metehne molipsitoare.
În același timp, sunt însă destui oameni care ar spune altfel: de ce să abandonăm Vestul, gonflând panicard niște angoase existențiale trecătoare? De ce să-l declarăm nul, maculat și inutil, făcând jocul Moscovei? De ce să-l reducem și să-l echivalăm doar cu instituții, mai mari sau mici, care nu ne convin? Sau cu unele inițiative mai puțin inspirate ale UE, care, aparent, vexează orgoliile naționale și localiste? De ce să nu-l recuperăm? În fond, Vestul implică și Europa și UE, precum și SUA, tot ceea ce vreodată a făcut posibilă sintagma de „lume liberă”. Toată cultura și civilizația, moșteniri de o inestimabilă valoare… De ce să nu lucrăm cu nuanțe și să criticăm doar ceea ce e de criticat… și nu întregul Vest? Ci pe unii rătăciți, punctual vorbind, care au născut tot felul de idei stranii pe care, strategic, le-au pus sub umbrelă „europeană”. De ce să nu participăm activ la competiția de idei pentru a oferi, din nou, vigoare și decență unor vechi concepte cheie: comunități locale, comunități naționale, creștinism, responsabilitate politică, valori?
Un document cu profil conservator – Declarația de la Paris (2017) – surprindea bine această idee, în chiar primul punct: „Europa ne aparține și noi aparținem Europei. Aceste pământuri sunt casa noastră. Nu avem alta. Motivele pentru care Europa ne e dragă excedează abilitatea noastră de a ne explica sau justifica loialitatea. Este o chestiune de istorii împărtășite, speranțe și iubiri…”
În tot acest mic univers de idei, problema cea mare nu e totuși gâlceava intelectualilor, deoarece, cum-necum, ei mai înțeleg nuanțele. Problema e a oamenilor mulți care citesc, care văd și percep conform propriului nivel de educație respingerea Vestului. Dacă refuzi ceva, cu pasiune și vehemență, automat răsare în minte o alternativă. Din păcate, alternativa e mult mai la Est, plasată în peisaje politice cețoase, chiar cu destule dâre sângerii… în ultimul timp. Da, poate că oameni, instituții, grupări, reviste, ong-uri, televiziuni etc. din Europa trebuie criticate pentru exagerări, lăcomii, derapaje și ciudățenii. Dar critica nuanțată și nu demolarea casei, a întregului, poate fi folositoare și poate aduce primenirea lăuntrică. Dacă insistăm să exagerăm și să spunem că întreaga noastră viață actuală e un putregai, dacă vom crede că toată lumea se prăbușește iremediabil doar de la mici detalii care nu ne convin, atunci să fim siguri că alternativa rânjește hidos, după colț, gata de a înhăța totul.
Culpabilizarea Vestului, ca entitate cu un anumit profil cultural și politic, înseamnă și abandonarea în bloc a tuturor celor care, în Italia, în Germania, în Franța și Anglia etc. nu s-au raliat niciodată unor atitudini cu adevărat radicale, de dreapta sau de stânga, unor exagerări culturale și fantasmagorii cu zeci de identități de gen. De la asociații catolice la socialiști moderați și intelectuali publici liberali… Roger Scruton, marele gânditor al conservatorismului modern, ne-a sfătuit în „Cum să fii conservator” să-i înțelegem cumva și să acceptăm o parte din viziunea celorlalți despre lume. Să nu insistăm pentru o cultură europeană monoideologică. În Occident, încă există o multitudine de grupuri, asociații, reviste, indivizi care se încăpățânează să țină sus steagul decenței și profesionalismului, care promovează valori și atitudini moderate, care încarnează spiritul vechii Europe. Toți aceștia nu pot fi ignorați, minimalizați, pitiți după o ușă anonimă, din cauză că ne-am speriat de alții mai gălăgioși. Din contră, și ei sunt Vestul. De aceea, ei trebuie încurajați să devină o voce fermă în societate, pentru a echilibra agitația celor care se autopropun drept unici salvatori, promotori ai progresului sau justițiari ai sorții.
Privind din celălalt unghi, simpla declarație de proeuropean nu poate salva pe nimeni care e plin de cusururi și infirmități morale, ba chiar poate că are la activ numeroase ticăloșii sau iresponsabilități. Nu te poți ascunde după un slogan, chiar și după un slogan măreț, dacă ești gol pe dinăuntru și mânat de interese meschine. Vorba trebuie însoțită de fapte și de caracter, pentru a certifica anumite valori reale.
Iar Vestul, Vestul e o construcție magnifică ce trebuie apărată. Apărată de unii demolatori dinăuntru, de mulți detractori din afară și protejată, un timp, de cei care, chiar și pentru moment, au căzut în ispita scepticismului cronic. (Paul Nistor)